— Și de fiecare dată când plângeam, îmi spuneai să-l las să plece.
Radu stătea lângă mine fără să scoată un sunet.
Nu mai era nevoie să spună nimic.
Adevărul se afla între noi, limpede și imposibil de ascuns.
După o vreme, Sorin a oftat greu.
— Am crezut că, în timp, o să-ți treacă.
Mi-am întors capul brusc spre el.
— Ce-ai spus?
— Tu. Am crezut că, dacă trece destul timp, nu te vei mai chinui atât.
Nu-mi venea să cred ceea ce auzeam.
— Să nu mă mai chinui? Este fiul meu!
— El a ales.
— Nu.
Am făcut un pas spre el, până când între noi au mai rămas doar câțiva centimetri.
— Tu ai ales în locul lui.
Chipul lui Sorin s-a împietrit.
— Doar l-am împins în direcția potrivită.
— Ai mințit un băiat de optsprezece ani care deja credea că este o povară pentru toți.
— I-am dat ocazia să-și înceapă o viață nouă.
— Ai manipulat un copil care era zdrobit de durere.
— Din punct de vedere legal, era adult.
M-am apropiat încă un pas.
— Dar pentru mine era tot fiul meu.
Cuvintele mele au răsunat prin cameră, iar pentru câteva clipe nimeni nu s-a mișcat.
Sorin s-a uitat la Radu.
— Până la urmă ai reușit să te descurci singur.
Radu nu i-a răspuns.
— Te-ai întors mai puternic. Poate că a fost mai bine că ai plecat.
L-am privit pe soțul meu cu neîncredere.
Nici acum.
Nici după toate astea.
Tot nu era în stare să recunoască ceea ce făcuse.
Radu a vorbit din nou.
— Când am scris în bilet „Te rog, nu mă căuta”, mă refeream la câteva zile.
Mi-am ridicat ochii spre el.
— Eram rănit. Aveam nevoie să fiu singur puțin timp.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Stăteam într-o autogară când au început să vină mesajele lui.
Inima mi s-a strâns dureros.
— Le-am citit iar și iar.
S-a uitat la Sorin.
— Îmi spuneam întruna: „Poate are dreptate.”
Sorin nu a făcut decât să-și încrucișeze brațele.
Nu a spus nimic.
— M-am gândit să mă întorc acasă.
Vocea lui Radu s-a rupt.
— La un moment dat chiar m-am ridicat de pe bancă.
A zâmbit amar, fără urmă de bucurie.
— Apoi a venit încă un mesaj.
Și-a deblocat iar telefonul și a derulat ecranul.
— Uite-l.
M-am uitat.
„Dacă te întorci, mă va alege pe mine. N-o obliga să-ți spună asta în față.”
Mi-am dus mâna la gură.
— L-am crezut, a spus Radu, privindu-mă. N-aș fi supraviețuit dacă aș fi auzit acele cuvinte chiar de la tine.
— Nu ți-aș fi spus niciodată așa ceva.
— Acum știu.
A inspirat adânc, tremurând.
— Dar atunci am crezut.
Mi-am închis ochii.
Toată vina pe care o purtasem mai bine de șase ani s-a transformat, într-o singură clipă, în ceva mult mai puternic.
În furie.
M-am întors încet spre Sorin.
— Te-ai uitat la mine cum mă prăbușeam.
N-a răspuns.
— M-ai lăsat ani întregi să cred că propriul meu fiu m-a abandonat de bunăvoie.
— Am crezut că va fi mai ușor pentru tine.
— Mai ușor?
Aproape că am râs de acel cuvânt.
— Nu există nimic ușor sau milos în asta. Să convingi un copil că mamei lui îi va fi mai bine fără el este unul dintre cele mai crude lucruri pe care le poate face cineva.
Sorin și-a pierdut, în sfârșit, calmul.
— M-am săturat!
Vocea lui a umplut casa.
— Eram obosit de certuri. Eram obosit de felul în care se uitau vecinii. Eram obosit să mă întreb ce cred oamenii când îl văd.
— Așadar, acesta este adevărul, a spus Radu încet.
Sorin a ignorat complet observația lui.
— Eu voiam o familie normală.
Am clătinat încet din cap.
— O aveai.
S-a încruntat, nedumerit.
— Numai că tu n-ai vrut niciodată să o accepți.
În cameră s-a lăsat din nou liniștea.
Fără să mai spun nimic, m-am întors și m-am îndreptat spre dulapul din hol.
Sorin m-a urmărit confuz.
— Ce faci?
Am deschis ușile și am scos valiza mare pe care o folosisem cu ani în urmă în vacanțele de familie.
Am dus-o în sufragerie și am așezat-o chiar la picioarele lui.
S-a uitat când la valiză, când la mine.
— Ai vrut ca fiul meu să plece.
Am arătat spre bagaj.
— Acum e rândul tău.
Toată culoarea i-a dispărut din obraji.
— Mă dai afară?
— Mi-ai furat șase ani din viață.
A făcut câțiva pași spre mine.
— Putem să reparăm totul.
M-am retras.
— Nu.
— După tot ce am făcut pentru tine, îmi datorezi măcar atât.
— Nu-ți mai datorez nici măcar un minut din viața mea.
Vocea i s-a înmuiat brusc.
— Te iubesc.
L-am privit drept în ochi.
— Dacă m-ai fi iubit cu adevărat, nu m-ai fi lăsat niciodată să cred că propriul meu fiu a încetat să mă iubească.
A întins mâna spre mine.
Mi-am tras brațul imediat.
— Strânge-ți lucrurile.
Am făcut o pauză.
— Astăzi.
S-a uitat în jurul încăperii de parcă aștepta ca cineva să-i ia apărarea.
Nimeni nu s-a mișcat.
După o tăcere lungă, a ridicat valiza, s-a întors și a urcat fără un cuvânt.
De la etaj se auzeau sertare deschise, uși de dulap trase și pași apăsați.
După aproximativ douăzeci de minute, Sorin a coborât.
Valiza era plină.
S-a oprit lângă ușa de la intrare.
— Îmi pare rău.
Era prima scuză pe care o auzeam de la el după atâția ani.
Dar venise cu șase ani prea târziu.
Am deschis ușa.
M-a privit încă o dată.
— N-am crezut niciodată că se va întoarce.
— Eu am crezut, i-am răspuns liniștit. Doar că mi-aș fi dorit să nu dureze atât.