Sorin și-a plecat capul și a ieșit încet.
Am închis ușa în urma lui.
Abia atunci am observat că chiflele erau încă împrăștiate pe podea.
Niciunul dintre noi nu le ridicase în tot acel timp.
Pentru prima dată după mulți ani, în casă era o liniște adevărată.
M-am întors spre Radu.
Stătea exact în locul în care rămăsese când intrase.
Ca și cum încă nu era sigur că mai avea dreptul să fie acolo.
M-am apropiat încet.
De data aceasta nu m-am grăbit.
M-am oprit chiar în fața lui.
— Pot să te îmbrățișez?
Printre lacrimi, pe chip i-a apărut un zâmbet blând.
— Nu trebuia să mă întrebi niciodată.
Mi-am cuprins fiul în brațe.
Iar el m-a strâns la fel de puternic.
— Îmi pare atât de rău, am șoptit. Ar fi trebuit să te apăr.
Și-a sprijinit fruntea de a mea.
— Știu.
— Nu.
Lacrimile mi-au umplut din nou ochii.
— Am nevoie să mă asculți cu adevărat.
Am tras aer adânc în piept.
— Am eșuat ca mamă.
Radu a clătinat ușor din cap.
— Ai fost victima unei minciuni.
— Tot ar fi trebuit să-mi dau seama.
A tăcut câteva clipe.
Apoi mi-a zâmbit cu tristețe.
— Amândoi am avut încredere într-un om care nu o merita.
Am încuviințat încet.
— Nu voi mai lăsa niciodată să se întâmple asta.
Radu și-a plimbat privirea prin sufragerie.
— Totul pare diferit aici.
— Pentru că este diferit.
I-am întins mâna.
— Aceasta a fost mereu casa ta.
Ochii i s-au umplut din nou de lacrimi.
— Nu mai eram sigur.
I-am strâns palma.
— Nu ți-ai pierdut niciodată casa.
A zâmbit.
— Acum știu.
M-a îmbrățișat din nou.
Și eu l-am strâns la piept.
Nu ne pierduserăm casa.
Ceea ce ne fusese furat erau șase ani lungi din viața noastră împreună.
Dar, în ciuda tuturor lucrurilor, ne regăsiserăm.
Iar de data aceasta nu aveam să mai lăsăm pe nimeni să ne despartă vreodată.