Sorin s-a întors spre mine.
— Încearcă să arunce totul asupra mea, fiindcă nu vrea să-și asume că a fugit.
Radu și-a deblocat telefonul.
— Chiar vrei să continui cu minciunile?
Sorin a tăcut.
Radu a ridicat ecranul.
— Am păstrat mesajele. Am știut că într-o zi va veni momentul în care voi avea nevoie de ele.
Inima îmi bătea atât de tare, încât abia îmi mai auzeam respirația.
— Ce sunt?
— Motivul pentru care nu m-am mai întors acasă.
Chipul lui Sorin s-a înăsprit.
— Mesajele acelea nu dovedesc nimic.
— Atunci las-o pe mama să le citească.
Radu s-a îndreptat spre mine.
Sorin i-a blocat drumul.
Fără să mă gândesc, m-am așezat între ei.
Pentru prima dată după mulți ani, eram din nou între soțul meu și fiul meu.
— Dă-te la o parte, am spus încet.
Sorin m-a privit neîncrezător.
— Am spus să te dai la o parte.
A ezitat o clipă.
Apoi s-a retras încet.
Radu mi-a pus telefonul în palmă.
Primul mesaj fusese trimis în seara aniversării lui de optsprezece ani.
La optsprezece minute după ce ieșise din casă.
„Să nu te mai întorci în seara asta.”
Următorul venise la mai puțin de un minut.
„Mama ta merită măcar o zi liniștită.”
Mi-am încruntat sprâncenele.
Am continuat să citesc.
„Toată viața nu face decât să te apere.”
„Ai epuizat-o complet.”
Mâinile au început să-mi tremure.
Următorul mesaj aproape că mi-a făcut telefonul să cadă.
„Dacă o iubești cu adevărat, dispari din viața ei.”
Din gât mi-a ieșit un sunet care nu semăna cu nimic omenesc.
Radu și-a închis ochii.
— Continuă.
Și mesajele continuau.
„Oricum mă va alege pe mine.”
„Eu sunt soțul ei. Tu ești problema.”
„Las-o, în sfârșit, să aibă o viață normală.”
Totul s-a încețoșat în fața mea.
Mi-am ridicat încet capul și m-am uitat la Sorin.
— Tu i-ai scris toate astea?
Și-a deschis gura.
Dar n-a scos niciun cuvânt.
Mi-am coborât din nou privirea spre ecran.
Ultimul mesaj fusese trimis cu puțin înainte de miezul nopții.
„Să n-o mai contactezi niciodată. Dacă dispari, o să se vindece mult mai repede.”
Lacrimile îmi curgeau pe obraji.
Nu puteam să respir.
Toți acei ani trăisem cu convingerea că fiul meu mă părăsise de bunăvoie.
Iar el purtase tot timpul pe umeri povara acelor cuvinte nemiloase.
M-am uitat încet la Radu.
— Chiar l-ai crezut.
A dat din cap.
— Deja simțeam că eu sunt cel care vă desparte casa.
Vorbea atât de încet, încât abia îl auzeam.
— Apoi mi-a scris că vei fi, în sfârșit, fericită dacă dispar. Și am crezut…
S-a oprit o clipă.
— Am crezut că, plecând, îți dau viața înapoi.
Și-a plecat ochii.
— De atâtea ori am vrut să te sun.
A tăcut din nou.
— În anii aceia am scris zeci de mesaje.
Vocea i-a tremurat.
— Dar de fiecare dată le ștergeam înainte să apăs pe „trimite”. Ori de câte ori luam telefonul în mână, auzeam cuvintele lui: că fără mine vei fi mult mai fericită.
Picioarele nu m-au mai ținut.
Înainte să ajung pe podea, Radu m-a prins.
După șase ani lungi, fiul meu mă ținea din nou în brațe.
Mi-am ascuns fața în umărul lui și am izbucnit în plâns.
— N-am vrut niciodată să plec. Am crezut că nu mă mai iubești.
M-a strâns și mai tare.
— Eu n-am încetat nicio clipă să te iubesc.
Am plâns mai mult decât în ziua în care îmi murise primul soț.
Pentru că durerea morții este un fel de durere.
Dar să afli că cineva ți-a furat șase ani de iubire printr-o singură minciună monstruoasă…
Asta durea mai mult decât puteam suporta.
Din spatele nostru, Sorin a vorbit în cele din urmă.
— Am făcut doar ceea ce am crezut că era bine.
Radu mi-a dat drumul încet.
Ne-am întors amândoi spre el.
— Bine pentru cine? am întrebat.
Vocea mea abia se auzea.
Sorin și-a îndreptat spatele și și-a ridicat bărbia.
— Mi-am protejat familia.
— Familia noastră? l-am privit fără să-mi vină să cred. Tu ai distrus-o.
— El ne despărțea.
Radu a scos un râs scurt și amar.
— Aveam optsprezece ani.
— N-ai vrut niciodată să asculți.
— Nu. N-am vrut să mă prefac că sunt altcineva.
Sorin a arătat spre el cu degetul.
— Te așteptai ca toți să-ți accepte alegerile fără nicio întrebare.
— Nu.
Radu a clătinat încet din cap.
— Mă așteptam doar ca acasă să fie locul în care să mă simt în siguranță.
O tăcere apăsătoare s-a așternut în toată casa.
Sorin s-a uitat la mine de parcă încă mai aștepta să-i dau dreptate.
— Elena, auzi doar versiunea lui.
Am ridicat telefonul.
— Acestea nu sunt cuvintele lui.
L-am privit drept în ochi.
— Sunt mesajele tale.
— Eram furios.
— Timp de șase ani?
S-a încruntat.
— N-am vrut să ajungă atât de departe.
În clipa aceea, ceva din mine s-a rupt definitiv.
— Nu.
A clipit surprins.
— Nu?
— Nu ai dreptul să rescrii trecutul.
Am inspirat adânc, încercând să-mi țin vocea tremurătoare sub control.
— La fiecare aniversare mi-am plâns fiul.
Sorin și-a ferit privirea.
— În fiecare Crăciun împachetam un dar pe care el nu-l deschidea niciodată.
Și-a frecat neliniștit ceafa.
— În fiecare mulțime îi căutam chipul, fiindcă încă speram să-l revăd.
Maxilarul i s-a încordat.
— M-ai privit suferind.
N-a răspuns.
— M-ai lăsat să mă învinovățesc pentru plecarea lui.
A rămas tăcut.