Privirea i se întunecase imediat. Nu spusese nimic atunci, dar cunoșteam prea bine expresia aceea. Însemna că își păstra furia pentru mai târziu.
În cea mai mare parte a cinei fusese neobișnuit de tăcut.
Rudele vorbeau între ele, Radu râdea cu verii lui, iar eu îmi îngăduisem, pentru câteva ore, să cred că seara aceea se va termina fără scandal.
Apoi sora mea l-a întrebat pe Radu dacă se gândise la facultate.
Înainte ca el să apuce să răspundă, Sorin a intervenit.
— Mai întâi are nevoie de disciplină. După aceea poate să se gândească la studii.
În încăpere s-a făcut liniște deplină.
Radu și-a lăsat încet tacâmurile pe farfurie.
— Nu-mi lipsește nimic.
Sorin s-a purtat de parcă nici nu-l auzise.
— Ba da. Doar că îți spui singur altceva.
Pe sub masă, l-am prins pe Sorin de mână.
S-a smucit imediat.
— Dacă vrea să fie luat în serios, ar trebui să se înroleze în armată.
Nimeni nu s-a mișcat.
Sorin s-a uitat direct la Radu.
— Poate așa o să devii, în sfârșit, un bărbat adevărat. Eu doar încerc să te pregătesc pentru lumea de afară. Lumea nu o să te trateze cu mănuși.
Cuvintele lui au rămas deasupra mesei ca un fum greu.
Îmi amintesc și astăzi că nepoata mea cea mică a început să plângă în camera alăturată. Îmi amintesc glasul scăzut al mamei mele, care a șoptit: „Sorin…” Dar, mai ales, îmi amintesc chipul lui Radu.
Nu era furios.
Nici rușinat.
Era sfărâmat.
S-a ridicat încet.
— Nu sunt obligat să stau aici și să ascult așa ceva.
Sorin s-a lăsat comod pe spătarul scaunului.
— Toată viața ai fugit de adevăr.
Radu s-a uitat la mine.
Pentru o singură clipă, cumplită, am simțit că îmi cere să aleg între ei.
Ar fi trebuit să mă ridic.
Ar fi trebuit să ies împreună cu el.
Dar am rămas pe scaun, paralizată de șoc, incapabilă să rostesc un cuvânt.
Radu a ieșit din sufragerie, a urcat în grabă la camera lui, iar câteva minute mai târziu am auzit ușa de la intrare trântindu-se. Am crezut că avea nevoie doar să se plimbe și să-și limpezească mintea.
Nici prin gând nu mi-a trecut că aceea avea să fie ultima dată când îl vedeam pentru următorii șase ani.
Îmi amintesc și acum fiecare minut care a urmat.
Musafirii au început să plece pe rând. Fiecare îmi oferea un zâmbet stânjenit și își cerea scuze, de parcă purta o parte din vina acelei seri.
Am strâns farfuriile de pe masă fără să-mi mai amintesc ce pusesem în ele. Sorin stătea în sufragerie, cu ochii la televizor, comportându-se ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Nu crezi că ar trebui să-ți ceri scuze? l-am întrebat.
Nu și-a desprins privirea de ecran.
— Pentru că am spus adevărul?
— L-ai umilit în fața tuturor.
— S-a umilit singur.
Am pus o farfurie în chiuvetă mai tare decât intenționasem.
— Este fiul meu.
— Și are optsprezece ani. Poate a sosit vremea să nu mai fie tratat ca un copil mic.
Mi-am șters mâinile de prosop și am urcat la etaj.
Ușa camerei lui Radu era deschisă.
Înăuntru nu era nimeni.
Tot mai credeam că ieșise doar să se liniștească.
Apoi am văzut biletul împăturit de pe pat.
„Mamă,
te iubesc mai mult decât pe oricine, dar nu mai pot trăi așa.
Te rog, nu mă căuta.
Iartă-mă.
Radu.”
Îmi amintesc că am țipat.
Sorin a urcat imediat și s-a arătat la fel de devastat ca mine. În săptămânile următoare, a jucat impecabil rolul tatălui vitreg îngrijorat.
M-a dus la secția de poliție, m-a ajutat să tipăresc afișe cu fotografia lui Radu și a mers cu mine prin parcuri, pe străzi și pe la autogări, sperând, cel puțin în aparență, că îl vom zări undeva.
Când polițiștii ne-au reamintit că Radu era major și avea dreptul legal să plece, Sorin m-a cuprins pe după umeri.
— Trebuie să-i respectăm alegerea.
Lunile au devenit ani.
La fiecare aniversare a lui Radu îi pregăteam tortul preferat cu ciocolată. În fiecare Ajun împachetam un cadou pe care nu aveam unde să-l trimit. Iar de Ziua Mamei stăteam cu telefonul în mână și așteptam să sune.
Nu suna niciodată.
De câte ori izbucneam în plâns, Sorin îmi repeta aceeași propoziție.
— Trebuie să-l lași să plece.
În cele din urmă, am încetat să mai vorbesc despre Radu, fiindcă orice discuție se termina la fel.
— A ales singur.
Cuvintele acelea au devenit pentru mine o închisoare fără ieșire.
Iar acum fiul meu stătea în fața mea, privindu-l pe Sorin ca și cum cei șase ani nu s-ar fi așezat niciodată între ei.
— Nu te-am întrebat dacă îți amintești petrecerea, a spus Radu. Te-am întrebat dacă îți amintești ce s-a întâmplat după.
— Ți-am găsit biletul.
— Știu.
— Te-am căutat.
— Știu și asta.
Pentru prima dată, vocea i s-a frânt.
— Și știu de ce, până la urmă, ai încetat.
Mi s-a strâns stomacul.
— Ce vrei să spui?
Sorin și-a încrucișat brațele la piept.
— Toată povestea aceasta este absurdă.
Radu nici măcar nu s-a uitat la el.
— Ai încetat să mă cauți fiindcă el te-a convins că nu voiam să fiu găsit.
— Dar asta scria în bilet.
— Nu.
Radu a clătinat încet din cap.
— În bilet am scris să nu mă cauți. N-am scris niciodată că nu te mai iubesc.
Sorin a făcut un pas înainte.
— Ajunge.
Radu l-a privit calm.
— Nu. Ai avut șase ani ca să spui adevărul.