După plecarea soțului, apartamentul parcă devenise altul. În el se așternuseră liniștea și ordinea. În chiuvetă nu se mai adunau vase murdare, prin camere nu mai zăceau haine aruncate, iar noaptea nu mai pornea nimeni muzica la volum ridicat. Ioana a început să doarmă bine și să se trezească odihnită.
La serviciu lucrurile mergeau bine. Când venea acasă, găsea totul exact așa cum lăsase. Nu mai trebuia să gătească și să strângă permanent după un alt adult, nu mai avea de suportat dezordinea altcuiva și nici să se întrebe când va apărea următorul motiv de ceartă.
Și, spre surprinderea ei, nu s-a produs nicio catastrofă. Viața nu s-a prăbușit fiindcă rămăsese fără soț. Dimpotrivă, Ioana a simțit o ușurare uriașă. Avea impresia că de pe umerii ei fusese ridicată, în sfârșit, o povară grea pe care o purtase aproape fără să protesteze vreme de doi ani.
Exact la o lună după depunerea cererii, soneria a răsunat în apartament. Ioana a deschis ușa și le-a văzut pe Elena Popescu, mama lui Radu, și pe sora acesteia, mătușa lui. Amândouă stăteau pe palier cu gențile în mâini. După expresiile lor era ușor de înțeles că veniseră cu un scop precis: să explice, să convingă și să o facă pe noră să-și schimbe hotărârea.
Ioana nici măcar nu le-a poftit înăuntru.
— Fiul dumneavoastră nu mai locuiește aici. Am depus cererea de divorț acum o lună.
Elena s-a uitat uluită la sora ei. Nedumerirea de pe chipul femeii părea sinceră.
— Cum adică nu mai locuiește aici? Doar asta este casa lui. Sunteți căsătoriți.
— Aproape că nu mai suntem. Peste trei zile divorțul va fi înregistrat oficial.
— Și fără acordul lui? — s-a amestecat mătușa.
— Nu avem copii împreună și nici pretenții legate de bunuri. În cazul nostru, procedura se încheie într-o lună.
Elena a clipit de câteva ori, complet descumpănită. Era evident că cele două rude nu luaseră deloc în calcul un asemenea deznodământ.
— Dar unde este Radu acum?
— Nu știu.
Ioana a făcut o scurtă pauză.
— Și nici nu mă mai privește.
— Cum adică nu te privește? — s-a indignat Elena. — Ești soția lui!
— Am fost. În câteva zile voi fi fosta lui soție.
Mătușa lui Radu s-a apropiat cu un pas.
— Tu distrugi o familie și îți arunci soțul în stradă!
— Nu l-am aruncat în stradă. I-am împachetat toate lucrurile cu grijă. Iar familia noastră s-a terminat cu mult înainte de ziua în care i-am strâns bagajele. S-a terminat acum doi ani, când Radu a hotărât că poate să nu muncească deloc.
— Trece printr-o perioadă dificilă! Un bărbat trebuie susținut!
— L-am susținut doi ani. L-am întreținut, am achitat toate cheltuielile și am avut răbdare. E suficient.
— Nu poți să te porți așa cu propriul soț!
— Ba pot, — a răspuns Ioana liniștită. — Uneori chiar este necesar.
Cele două femei s-au privit iar una pe cealaltă. Se vedea că veniseră pregătite pentru o cu totul altă discuție. Probabil își imaginaseră că vor găsi o noră plânsă și nefericită, pe care o vor putea rușina, certa sau îndupleca. Numai că în fața lor se afla o femeie calmă, care își luase hotărârea de mult și nu părea să aștepte aprobarea nimănui.
— Măcar ascultă-ne. Nu am venit până aici fără motiv.
— Vă ascult.
— Poate ne lași totuși să intrăm? Nu este prea plăcut să discutăm pe palier.
— Nu. Nu vă invit în apartament. Puteți spune aici tot ce aveți de spus.
Elena a tăcut pentru câteva clipe, apoi a încercat să vorbească mai domol.
— Radu suferă foarte mult. Te iubește și vrea să vă împăcați.
— Este prea târziu.
— Oamenii se pot schimba! O să-și găsească un serviciu și o să vă fie din nou bine.
— De doi ani tot își caută. Rezultatul îl știm.
— Înseamnă că are nevoie de mai mult timp!
— Timp a avut destul.
Atunci mătușa lui Radu a decis să abordeze problema din altă direcție.
— Și tu cum o să trăiești singură? Fără soț? Fără o familie adevărată?
— Liniștită.
— O femeie trebuie să fie măritată!
— O femeie trebuie să fie fericită. Iar eu nu am fost fericită în căsnicia aceasta.
— Mai puteai să ai răbdare puțin.
— Am avut destulă.
Elena și-a coborât glasul, încercând acum să pară împăciuitoare.
— Ioana, o familie nu poate fi distrusă dintr-o singură mișcare. Radu este încă tânăr. Cu timpul o să-i vină mintea la cap.
— Are treizeci și unu de ani. Cred că este momentul potrivit să înceapă să se comporte ca un adult.
— Bărbații se maturizează mai târziu.
— Atunci poate să se maturizeze în altă parte. Nu în apartamentul meu.
— Și unde vrei să se ducă?
— La dumneavoastră. La alte rude. La prieteni.
— Dar soția trebuie să-și sprijine soțul!
— L-am sprijinit. I-am cumpărat mâncare, haine, am plătit locuința și toate celelalte cheltuieli. De acum îl puteți sprijini dumneavoastră.
— Măcar întâlnește-te cu el. Vorbiți o dată, față în față.
— Nu am de gând. Tot ce era de discutat a fost discutat deja.
— Cum poți să fii atât de crudă?
Ioana nici măcar nu și-a schimbat expresia.
— Foarte simplu. Mai ales după ce obosești să fii sursa gratuită de bani a unui bărbat adult.
După aceste cuvinte, cele două femei au început să vorbească aproape simultan. Vocile lor au devenit imediat mai puternice.