Apartamentul îi rămăsese Ioanei de la bunica ei, printr-un contract de donație întocmit cum trebuie. Era o locuință obișnuită cu două camere, într-un bloc de la marginea orașului, însă fiecare colț fusese aranjat de ea. Nu exista nimic luxos acolo, dar totul era curat, îngrijit și făcut cu suflet. Bunica avusese grijă nu doar să-i lase nepoatei casa, ci și să pună toate actele în ordine, astfel încât dreptul de proprietate nu putea deveni motiv de ceartă sau de contestare.
Ioana lucra într-un service de telefoane mobile și se ocupa de reparații. Era o meserie pentru care aveai nevoie de răbdare, precizie și o atenție extraordinară: desfăcea componente minuscule, căuta defectul și repara cu grijă piesele care mai puteau fi salvate. Câștiga bine, aproximativ 6.500 de lei pe lună. Pentru orașul lor era un salariu bun, mai ales pentru o femeie de douăzeci și opt de ani.
Încă din copilărie, Ioana se obișnuise să rezolve singură aproape orice problemă. Dacă trebuia prins un raft pe perete, lua bormașina și se apuca de treabă. Dacă pereții aveau nevoie de o împrospătare, cumpăra vopsea și îi zugrăvea. Nu aștepta ca altcineva să vină și să-i facă viața mai ușoară. Tocmai de aceea, când l-a cunoscut pe Radu, a crezut că, în sfârșit, nu va mai trebui să ducă singură toate grijile. În doi, își spunea ea, orice dificultate ar trebui să fie mai ușor de depășit.
Numai că după nuntă s-a dovedit că viața lor comună exista mai degrabă în acte decât în realitate. Radu s-a mutat în apartamentul soției și, foarte curând, a încetat aproape complet să mai câștige bani. La început explica faptul că vechiul loc de muncă nu îl mulțumea și că își caută ceva cu perspective mai bune. După aceea a început să invoce situația economică dificilă. Mai târziu vorbea despre faptul că trebuie să se înțeleagă pe sine și să-și găsească adevărata vocație. Lunile se succedau una după alta, însă din partea lui nu intra niciun ban în bugetul familiei.
La început, Ioana a încercat sincer să fie răbdătoare. Își spunea că oricine poate ajunge într-un moment greu și că un asemenea impas nu înseamnă neapărat că omul va rămâne așa pentru totdeauna. Achita singură întreținerea și utilitățile, cumpăra mâncare, iar când baia a avut nevoie de renovare, a plătit din propriul buzunar toate lucrările. Când frigiderul vechi s-a stricat, tot ea a cumpărat unul nou. În vremea aceasta, Radu își petrecea zilele în fața calculatorului, jucându-se, sau pleca să se întâlnească cu prietenii.
De fiecare dată când încerca să aibă cu el o conversație serioasă, lucrurile ajungeau la ceartă. Era suficient ca Ioana să pomenească despre un serviciu sau despre cheltuielile familiei, iar Radu se simțea imediat atacat. Îi reproșa că nu îl înțelege, că îl presează prea tare și că are așteptări exagerate. După astfel de discuții, putea să plece la prieteni pentru câteva zile, spunând că are nevoie să stea liniștit și să se gândească.
Încetul cu încetul, certurile au devenit ceva obișnuit în căsnicia lor. Ioana obosise să audă aceleași explicații și aceleași acuzații întoarse împotriva ei. La un moment dat, pur și simplu nu i-a mai cerut nimic și a încetat să mai creadă că se va schimba ceva. Continua să muncească, să întrețină singură locuința și să suporte în tăcere prezența soțului în propriul ei apartament.
Până într-o zi, când a făcut ceva la care nimeni dintre cei apropiați nu s-ar fi așteptat. Era o zi de iulie. Radu plecase din nou să-și petreacă timpul cu prietenii, iar Ioana, fără scandal și fără scene dramatice, i-a strâns toate lucrurile. Hainele le-a pus ordonat în sacoșe, cărțile și discurile le-a împachetat separat. A așezat totul lângă ușa de la intrare. După aceea a mers la serviciul de stare civilă și a depus cererea pentru desfacerea căsătoriei.
Formalitățile nu s-au dovedit complicate. Cei doi nu aveau copii împreună, iar apartamentul și bunurile importante îi aparțineau Ioanei încă dinaintea căsătoriei. Prin urmare, nu exista nimic de împărțit. Funcționara i-a explicat că, după o lună, procedura urma să fie încheiată și că își va putea ridica documentul de divorț.
Când Radu s-a întors acasă și și-a găsit toate lucrurile lângă intrare, în primele clipe nici măcar nu a înțeles ce se întâmpla. Apoi a început să ridice vocea și să ceară explicații. Ioana i-a spus fără să se agite că depusese deja actele, că peste o lună căsătoria lor va fi desfăcută oficial și că nu existau bunuri pentru care să se certe.
Radu a plecat demonstrativ, trântind ușa cu putere. După aceea a sunat-o de mai multe ori. A rugat-o să-l primească înapoi, i-a promis că își va căuta imediat de lucru, că se va angaja și că de atunci înainte totul va fi altfel. Spunea că se va schimba complet.
Dar pentru Ioana acele promisiuni veniseră prea târziu. Hotărârea ei era definitivă. Nu mai voia să asculte nici explicații, nici scuze, nici planuri frumoase care nu se transformau niciodată în fapte. Și, mai ales, nu-l mai voia pe Radu lângă ea. Ori de câte ori acesta suna, răspunsul era același, scurt și fără negocieri: se terminase, iar înapoi nu mai exista drum.