După noaptea balului, Radu s-a schimbat.
Nu mai râdea. Își încuia mereu camera, iar când băteam la ușă îmi răspundea fără să deschidă.
— Te rog, mamă. Nu intra.
Am crezut că suferă după sora lui.
Așa că, pentru prima dată poate, i-am respectat intimitatea. Numai că am făcut-o dintr-un motiv greșit: eram convinsă că durerea lui semăna cu a mea.
În preajma Crăciunului, Sorin a încercat să rostească un adevăr pe care eu refuzam să-l aud.
— Adriana, Ilinca avea optsprezece ani.
Mi-am ridicat privirea de la ciorapul de Crăciun gol, pe care îi brodasem numele cu ani în urmă.
— Nu începe.
— Poate că a plecat pentru că a vrut.
— Nu mi-ar fi făcut niciodată așa ceva.
Sorin părea îmbătrânit cu zece ani.
— Poate că tocmai această convingere a ta face parte din problemă.
În august, Radu a plecat la facultate și a lăsat lucrurile ascunse exact acolo unde credea că vor rămâne în siguranță.
În timp ce își încărca bagajele în mașină, am încercat să-l îmbrățișez.
Mi-a răspuns, dar trupul lui a rămas rigid, ca și cum apropierea mea îl obliga la un efort.
— Să nu dispari și tu, i-am șoptit.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Încerc să nu dispar, mamă.
Apoi a pornit motorul și a plecat.
O lună mai târziu, am simțit miros de fum ieșind de sub ușa camerei lui.
Radu era în cămin, Sorin la serviciu, iar eu urcasem să pun la loc niște lenjerii curate când mirosul m-a izbit.
Era ascuțit, ars, neliniștitor.
Ușa era încuiată.
Am adus o șurubelniță subțire și m-am chinuit cu broasca până când a cedat. Am împins apoi ușa cu inima bătându-mi în gât.
Nu era niciun incendiu.
Doar un prelungitor înnegrit, lângă birou.
Am smuls imediat ștecherul din priză.
Atunci am zărit fotografia.
Era făcută la bal.
Ilinca zâmbea lângă Radu, iar acum, privind-o, aveam impresia că secretul se vedea deja în felul în care își ținea mâna peste abdomen și în lumina neliniștită din ochi.
Picioarele mi s-au înmuiat și m-am lăsat în fotoliul-puf galben din colț.
În clipa următoare am simțit că ceva nu era în regulă.
Într-o parte, puful era moale. În alta, nefiresc de tare.
L-am răsturnat.
Pe partea de dedesubt se vedea o cusătură lungă, făcută cu ață roșie, mult prea vizibilă ca să fi fost din fabrică.
Radu nu știuse niciodată să coasă.
Ilinca știa.
Mâinile îmi tremurau când am tras de fir.
Materialul a început să se desfacă.
Mai întâi a apărut o bucată de satin albastru-deschis.
Am încremenit.
Apoi rochia de bal a fiicei mele mi-a alunecat în poală.
Din interiorul fotoliului s-au revărsat zeci de plicuri.
Toate îi erau adresate lui Radu.
După ele au căzut fotografii și mici amintiri: o imagine făcută în fața stării civile, o ecografie, o brățară de identificare din maternitate și o fotografie mică a unui bebeluș îmbrăcat în galben.
La urmă, lângă picioarele mele, a căzut un plic sigilat.
În jurul meu, scrisorile acopereau podeaua.
Pe acel ultim plic scria:
„Pentru mama. Numai dacă este cu adevărat pregătită să asculte.”
Am scos un țipăt pe care abia l-am recunoscut ca fiind al meu.
Douăzeci de minute mai târziu, Sorin m-a găsit pe podea, înconjurată de hârtii.
Am ridicat rochia spre el.
Chipul i s-a albit.
— Asta este…
— Nu a răpit-o nimeni.
Vocea mea suna străină, ca și cum ar fi venit dintr-o cameră vecină.
Sorin a luat fotografia de la starea civilă.
— Mihai?
— Sunt căsătoriți.
Cu degetele amorțite, am desfăcut prima scrisoare.
„Radu, te rog să nu fii supărat pe mine. M-am schimbat în mașină imediat după bal. Ascunde rochia înainte să o vadă mama. Știu că își va imagina ce este mai rău, dar a fost alegerea mea. Eu am vrut să plec.”
Am deschis următorul plic.
„Mihai m-a rugat să o sun. Mi-a spus: «Mama ta te iubește.» I-am răspuns că exact asta este problema. Mă iubește ca pe o ușă încuiată, pe care nimeni nu are voie să o deschidă.”
Sorin și-a dus o mână la gură.
Eu am desfăcut altă scrisoare.
„Acum câteva săptămâni, Elena mi-a deschis la două noaptea, încă îmbrăcată în halat. M-a văzut plângând și nu m-a întrebat nicio clipă cine era de vină. Doar s-a dat la o parte și a spus: «Intră, draga mea. De dimineață ne ocupăm când vine dimineața.»”
Îmi dorisem atât de mult să o urăsc pe Elena.
În schimb, rușinea îmi ardea obrajii.
Data de pe ecografie era la șase săptămâni după bal. În scrisoarea care o însoțea, Ilinca povestea că bănuise sarcina mai devreme, dar îi fusese teamă să facă testul.
Brățara din maternitate arăta că Ana împlinise deja trei luni.
„Astăzi am vrut să o sun pe mama. Mi-am dorit atât de tare, încât am format jumătate din număr. Apoi mi-am amintit ce a spus când fiica doamnei Stan a rămas însărcinată: «Unele fete își aruncă viitorul la gunoi și mai așteaptă să fie aplaudate.» Am închis înainte să înceapă să sune.”
Sorin a șoptit:
— Deschide scrisoarea pentru tine.
Nu voiam.
Tocmai de aceea trebuia să o fac.
„Mamă,
Dacă citești această scrisoare, te rog să nu-l pedepsești pe Radu. A fost hotărârea mea. Eu l-am rugat să-mi păstreze secretul.
Am o fetiță.
O cheamă Ana.
I-am dat numele bunicii, fiindcă am vrut să păstrez lângă mine măcar o bucățică din casă care să nu doară.