Nu știu dacă mă poți ierta.
Dar am nevoie să aflu dacă ești în stare să mă iubești fără să mă stăpânești.
Dacă poți, întreabă-l pe Radu unde sunt.
Dacă nu, te rog, lasă-mă să rămân departe.”
Am strâns scrisoarea la piept.
— Avem o nepoată, a murmurat Sorin.
Am înșfăcat telefonul.
— Adriana, stai, m-a oprit el.
— Nu. Îl sun pe Radu.
— Nu-l suna ca și cum l-ai chema în fața unui tribunal.
Cuvintele lui au lovit exact acolo unde durea mai tare.
Semănau cu ceva ce ar fi spus Ilinca.
Am privit mult timp ecranul telefonului, până când respirația mi s-a mai liniștit. Apoi i-am format numărul.
Radu a răspuns după al doilea apel.
— Mamă?
M-am uitat la fotoliul desfăcut, la rochia întinsă pe covor, la scrisorile împrăștiate și la fotografia copilului pe care nu îl ținusem niciodată în brațe.
— Vino acasă, i-am spus.
La celălalt capăt s-a lăsat tăcerea.
— Știi ce am găsit.
Nu mi-a răspuns.
A ajuns puțin după lăsarea întunericului.
Rucsacul i-a alunecat de pe umăr și a căzut lângă ușă.
— Știai că trăiește? l-am întrebat.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Da.
L-am lovit peste piept cu teancul de scrisori.
— M-ai lăsat să o îngrop în fiecare zi.
Expresia lui s-a schimbat.
— Nu, mamă. Tu ai săpat groapa mai adânc în fiecare zi, fiindcă era mai ușor să o consideri o victimă decât să te întrebi de ce a plecat.
— Sunt mama ei.
— Iar eu sunt fratele ei geamăn.
— Mi-ai ascuns propria nepoată.
Radu a clătinat din cap.
— Ana nu este un trofeu pe care l-ai pierdut. Este un copil pe care Ilinca s-a temut să îl aducă în fața ta.
Camera a început să se învârtă cu mine.
— Am iubit-o. I-am oferit totul.
— Totul, în afară de libertatea de a greși și de a fi ea însăși.
Sorin stătea în prag.
M-am întors spre el.
— Spune-i că eu doar am vrut să o protejez.
Sorin și-a coborât ochii spre scrisorile de pe podea, apoi a vorbit încet.
— Adriana, uneori nu le lași oamenilor destul loc ca să fie cine sunt cu adevărat.
— Nu începe și tu.
— Am tăcut ani întregi fiindcă mi-a fost mai ușor să stau deoparte decât să mă așez între tine și copii.
Radu și-a șters ochii cu mâneca.
— Ați transformat casa într-o sală de judecată, a spus el. Mama dădea verdictul, tata încerca să împace pe toată lumea, iar eu și Ilinca așteptam sentința.
După acele cuvinte, nimeni nu a mai vorbit multă vreme.
În cele din urmă am ridicat scrisoarea Ilincăi.
— Unde este?
Radu a dat din cap.
— Nu îți spun dacă te duci acolo doar ca să o aduci cu forța acasă.
— Trebuie să-mi văd fiica.
— Atunci nu te prezenta la ușa ei ca motivul pentru care a fugit.
L-am urât pentru acea frază.
Și, în același timp, l-am iubit fiindcă avusese curajul să mi-o spună.
Am rămas lângă fotoliul rupt, înconjurată de scrisori.
— Spune-mi cum să nu o sperii, am șoptit.
Radu și-a șters fața.
— Începe prin a face în așa fel încât prima ta propoziție să nu fie despre tine.
În dimineața următoare mi-a dat adresa.
Sorin a condus. Eu am stat pe locul din dreapta, strângând scrisoarea Ilincăi atât de tare, încât hârtia s-a șifonat între degete.
Elena a deschis ușa înainte să apuc să bat a doua oară.
La casa de vizavi s-a mișcat o perdea.
Pentru prima dată în viața mea, nu mi-a păsat cine mă vede umilită.
— Adriana.
— Ai știut.
— Da.
Furia veche a izbucnit într-o clipă. Aproape că am ridicat vocea.
— Nu aveai dreptul.
Perdeaua de peste drum s-a mișcat din nou.
Elena a rămas în prag.
— Fiica ta avea optsprezece ani, era însărcinată și plângea la ușa mea. Din cauza ta aș fi putut găsi destule motive să o închid. Dar ea nu era tu. Așa că am lăsat-o să intre.
— Trebuia să mă suni.
— M-a rugat să nu o fac.
— Și ai ascultat-o?
— Da, a răspuns Elena fără ezitare. Fiindcă cineva trebuia, în sfârșit, să o asculte.
În spatele ei a apărut Mihai, ținând în mână un biberon.
Timp de unsprezece luni îl transformasem în mintea mea într-un răufăcător.
În realitate părea doar obosit.
— I-am spus de multe ori să vă sune, a rostit el calm.
— Atunci de ce nu a făcut-o?
— Pentru că m-am căsătorit cu Ilinca. Nu am devenit stăpânul ei. Nu hotărăsc în locul ei.
Din interiorul casei s-a auzit plânsul unui copil.
Apoi Ilinca a apărut pe hol.
Părul îi era mai scurt. Obrajii, mai subțiri.
Dar era ea.
Ținea în brațe un bebeluș înfășurat într-o păturică galbenă.
— Ilinca, am șoptit.
Am făcut un pas spre ea.
Ea s-a retras.
— Te rog, nu țipa, a spus încet.
Cele trei cuvinte au durut mai mult decât orice acuzație.
— Cum ai putut să-mi faci una ca asta? am început.
— Mamă, a intervenit Radu din spatele meu.
Toți cei din încăpere așteptau să mă transform în femeia de care se temuseră atât de mult.
M-am oprit și am făcut un pas înapoi.
— Nu, am spus după o clipă. Aceasta este întrebarea greșită.
Ilinca a clipit surprinsă.
— Ce am făcut eu atât de greșit, încât pentru tine a fost mai sigur să pleci decât să-mi spui adevărul?
Buza de jos i-a tremurat.
— Ai făcut din orice un examen, a răspuns. Notele. Hainele. Prietenii. Mihai. Până și felul în care vorbeam.
— Credeam că te îndrum.