Fiica mea dispăruse în noaptea balului de absolvire. Timp de unsprezece luni l-am învinuit pe băiatul căruia îi interzisesem să o iubească. Apoi, în camera fiului meu, am descoperit rochia ei ascunsă și un teanc de scrisori care mi-au dezvăluit un adevăr mult mai dureros decât toate explicațiile cu care mă amăgisem până atunci.
Ultima fotografie pe care o am cu Ilinca a fost făcută la ora 17:12, pe prispa casei noastre din Brașov.
Purta o rochie de un albastru pal și se ținea de brațul lui Radu, fratele ei geamăn. Pe chip îi stăruia acel zâmbet nerăbdător, ușor ironic, pe care îl au adolescenții atunci când simt că părinții îi rețin din viața lor adevărată.
— Să nu vă despărțiți în seara asta, le-am spus.
Radu a zâmbit.
— Nu ne despărțim niciodată, mamă.
Ilinca și-a dat ochii peste cap.
— Avem optsprezece ani, nu opt.
— Știu, am răspuns, împingându-i după ureche o șuviță rebelă. Tocmai de aceea îmi fac griji. Rămâneți împreună până vă întoarceți acasă.
Sorin mi-a așezat palma pe umăr.
— Adriana, lasă-i să se bucure de bal.
Nu l-am băgat în seamă. M-am uitat direct la fiica mea.
— Și stai departe de Mihai.
Zâmbetul ei s-a stins pe loc.
— Mamă…
— Vorbesc foarte serios.
— Nu, a replicat ea. O cunoști pe mama lui. Nu este ceea ce crezi tu.
— Chiar și așa, nu vreau să te apropii de el.
Radu a tras-o ușor de mână.
— Ilinca, hai. O să întârziem.
Ea a oftat, apoi m-a privit cu o oboseală care atunci mi s-a părut doar obrăznicie.
— Pot să am măcar o singură seară în care să ai încredere în mine?
— Nu este vorba despre încredere.
A rămas câteva clipe cu ochii ațintiți asupra mea.
— La tine nu este niciodată vorba despre încredere.
S-a întors și a coborât treptele alături de Radu.
Acelea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la fiica mea vreme de aproape un an.
La 23:47 a sunat telefonul.
Când am văzut pe ecran numărul liceului, mâna a început să-mi tremure înainte să răspund.
— Doamna Marinescu? a spus directorul Petrescu. Dumneavoastră și soțul trebuie să veniți imediat la școală.
— Ce s-a întâmplat?
Vocea lui nu mai avea fermitatea obișnuită.
— Este vorba despre Ilinca. A ieșit puțin afară și nimeni nu a mai văzut-o de atunci.
Sorin luase deja cheile mașinii.
Frica mi-a împins în minte un singur nume.
— Unde este Mihai?
Directorul a tăcut o clipă.
— Nu știm dacă are vreo legătură.
— Bineînțeles că are.
— Vă rog, veniți cât mai repede.
Când am ajuns, baloanele colorate încă atârnau la intrarea în sala de sport. Muzica se oprise, însă dinăuntru veneau ecouri de pași, șoapte și plânsete înfundate.
Radu stătea pe un scaun în fața cancelariei, îmbrăcat în costum. Papionul îi era desfăcut, iar pe chip avea o disperare pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
Am alergat spre el.
— Unde este?
Fața i s-a strâns de durere.
— Mi-a spus că are nevoie de aer. Am crezut că se întoarce în câteva minute.
— Mi-ai promis că veți sta împreună.
— Știu.
— Adriana, a intervenit Sorin încet.
L-am dat la o parte.
— Unde este Mihai?
Radu și-a coborât privirea.
— Am crezut că Ilinca revine imediat.
A tresărit.
Am observat acel gest. Numai că, în noaptea aceea, i-am înțeles sensul greșit.
Directorul Petrescu s-a apropiat.
— Am chemat poliția. Echipele verifică împrejurimile liceului. Ilinca și-a luat geanta, iar telefonul este închis. Pentru că are optsprezece ani, există posibilitatea să fi plecat de bunăvoie.
— Și-a luat geanta? a întrebat Sorin.
— Da. Geanta nu a rămas aici, iar telefonul nu poate fi localizat.
M-am agățat de acea informație și am transformat-o în singura explicație pe care eram în stare să o suport.
— Atunci el a pus totul la cale.
— Mamă, a șoptit Radu. Oprește-te.
Dar nu m-am oprit.
A doua zi dimineață am văzut-o pe Elena în parcarea liceului, vorbind cu un polițist. Mihai era și el dat dispărut. Înainte ca Sorin să apuce să mă rețină, m-am îndreptat drept spre ea.
Nu mă mai puteam controla.
— Unde a dus-o fiul dumneavoastră pe fiica mea?
Elena s-a întors încet. Era palidă, însă vocea îi rămăsese calmă.
— Nu știu unde sunt.
— Nu mă mințiți.
— Se iubesc, Adriana, a spus ea cu blândețe.
Am făcut un pas spre ea.
— Să nu îndrăzniți să spuneți asta.
— Nu știu unde au plecat.
Radu m-a prins de braț.
— Mamă, te rog.
Elena s-a uitat la el cu milă.
Privirea aceea m-a înfuriat și mai tare.
— Vă credeți mai bună decât mine, am izbucnit.
— Nu. Doar că eu îmi arăt frica altfel decât dumneata.
Sorin m-a apucat de încheietură.
— Ajunge.
În jurul nostru, oameni pe care îi cunoșteam de ani întregi ne urmăreau fiecare mișcare.
— Fiica mea a dispărut, am spus printre dinți. Iar familia dumneavoastră este vinovată.
Elena nu mi-a răspuns.
Și-a mutat din nou privirea spre Radu, iar atunci nu am înțeles de ce.
Unsprezece luni am trăit înăuntrul aceleiași propoziții.
Fiica mea dispăruse.
Fiica mea nu mai era lângă mine.
Polițiștii au cercetat liceul, pădurea de la marginea orașului și malurile Oltului. Au verificat camere, autogări, spitale și pensiuni. Câteva săptămâni mai târziu ne-au anunțat că Ilinca îi contactase și că era în siguranță. Fiind majoră, nu era obligată să ne spună unde locuiește.