10 iulie 2026
Îmi condusesem soțul personal la aeroport, îl privisem intrând în terminal și, în zilele următoare, primisem de la el mesaje tandre trimise, chipurile, din Cluj-Napoca. Apoi, într-un vestiar aglomerat, fetița mea a arătat spre o femeie necunoscută și a murmurat cu o seriozitate care mi-a înghețat sângele:
— Mami… trebuie să-l salvăm pe tata.
În dimineața aceea, casa părea mai tăcută decât de obicei. Era genul acela de liniște care se așază peste camere numai atunci când omul pe care îl iubești se află departe.
Trecuseră unsprezece zile de când îl dusesem pe Andrei la Aeroportul Henri Coandă, la cinci dimineața. Mara dormise tot drumul pe bancheta din spate, prinsă în scaunul ei pentru copii, cu obrazul lipit de iepurașul de pluș.
Îmi aminteam perfect clipa în care îl sărutasem pe Andrei în fața terminalului de plecări. Cerul era încă întunecat, iar cafeaua din cana mea termoizolantă era atât de fierbinte, încât nu puteam nici măcar să gust din ea.
Compania la care lucra îl trimitea în fiecare an la aceeași conferință de afaceri din Cluj-Napoca. Pleca de fiecare dată pentru două săptămâni întregi.
Eu îi făcusem rezervarea. Eu îi tipărisem biletul de îmbarcare. Tot eu îi pregătisem, în seara dinaintea plecării, geanta de voiaj din piele pe care o lua la toate deplasările.
— De data asta n-o să mai pierd niciuna, mi-a spus el.
I-am împăturit cu grijă sacoul bleumarin și l-am așezat deasupra celorlalte haine. Apoi am făcut ceea ce ajunsesem să fac aproape de fiecare dată înainte să plece.
— Nu te mișca puțin, i-am cerut, în timp ce băgam ața în ac, la masa din bucătărie.
— Ioana, serios… nu mai pierd nimic.
— Asta spui mereu. Acum două săptămâni ai rătăcit iar unul.
Am cusut pe interiorul gulerului o mică etichetă din pânză. Numele lui era scris chiar de mâna mea. Andrei a zâmbit amuzat, a clătinat din cap, dar m-a lăsat să-mi termin treaba.
Până atunci nu avusesem niciun motiv să mă îndoiesc de el.
În fiecare seară, de când plecase, îmi trimitea mesaje. Primeam fotografii cu orașul văzut de la fereastra hotelului, comentarii despre vreme, despre mâncarea de la restaurant și despre cât de mult îi lipseam eu și Mara.
Nu avusesem niciodată vreun motiv să pun la îndoială ceea ce îmi spunea.
Nici măcar o dată.
Exista însă o parte a vieții lui despre care Andrei refuza aproape întotdeauna să vorbească: propria familie.
Ori de câte ori îl întrebam despre copilărie, despre părinți sau despre rudele lui, zâmbea fugitiv și răspundea:
— E o poveste lungă.
Apoi schimba subiectul atât de firesc, încât de cele mai multe ori nici nu-mi dădeam seama că o făcuse intenționat.
În sâmbăta aceea am dus-o pe Mara la piscina municipală. Meritase din plin ieșirea: timp de o săptămână mâncase toate legumele din farfurie fără să negocieze și fără să protesteze.
Cu toate acestea, încă de dimineață mă urmărea o neliniște pe care nu reușeam să mi-o explic.
— Mami, am mâncat broccoli de trei ori, mi-a amintit ea cu mândrie în mașină.
— Știu, iubito. Tocmai de aceea mergem astăzi la piscină.
Vestiarul mirosea a clor, cremă de protecție solară și aer cald, încărcat de umezeală. Era plin de părinți și copii, iar râsetele se loveau de pereții acoperiți cu faianță.
Mara sălta înaintea mea, iar papuceii ei mici plesneau zgomotos pe podeaua udă.
În timp ce treceam pe lângă un șir de dulapuri metalice, o femeie aflată lângă peretele din capăt și-a ridicat pentru o clipă privirea spre noi, apoi a coborât-o imediat.
Ceva la ea mi-a atras atenția.
Părea să aibă în jur de treizeci și cinci de ani. Avea părul brunet prins într-un coc jos și se mișca liniștit, aproape fără să fie observată.
Nu aveam de unde să știu că Mara remarcase un detaliu care mie îmi scăpase complet.
Chipul femeii îmi părea vag cunoscut. Poate locuia prin apropiere. Poate o văzusem la unul dintre grătarele organizate de firma lui Andrei, la care el mă convinsese să merg cu câțiva ani în urmă.
— Mami, hai odată!
— Vin, scumpa mea.
Mi-am alungat senzația stranie și am urmat-o până la o bancă liberă. Am ajutat-o să-și dea jos rochița de vară și i-am pus costumul roz de baie cu volănașe, pe care îl adora, deși se plângea mereu că o zgârie.
— Astăzi o să te distrezi pe cinste, i-am spus, legându-i fundița de pe umăr.
— Intri și tu în apă?
— Poate îmi ud doar picioarele.
— Asta nu înseamnă că înoți.
— Înseamnă că facem un compromis.
A început să râdă, iar eu am sărutat-o pe creștet. Părul ei proaspăt spălat mirosea a șampon pentru copii.
Nu bănuiam că, înainte să treacă o oră, tocmai fetița mea avea să vadă ceva ce eu nu văzusem.
Dintr-odată, Mara a încremenit în brațele mele. Degetele ei mi s-au înfipt atât de tare în antebraț, încât au rămas urme roșii.
— Mami, a șoptit abia auzit. Trebuie să-l salvăm pe tata.
— Iubito… ce vrei să spui?
— Pe tata.
Ochii ei erau mari, serioși și lipsiți de orice urmă de îndoială.
— Doamna aceea l-a pus în dulapul ei. Trebuie să-l scoatem de acolo.
Am râs ușor, cu acel râs îngăduitor pe care îl folosesc părinții când un copil susține cu toată convingerea că cerul este verde.