Nu voiam să părăsesc Constanța. Plecarea mi se părea o înmormântare fără trup, ca și cum aș fi lăsat-o pe Mara acolo și aș fi acoperit-o cu pământ. Dar trupul meu nu mai rezista.
Dormeam câte o oră, două. Mâncam numai dacă cineva îmi punea farfuria în față și rămânea lângă mine până terminam.
Așa ne-am întors acasă fără fiica noastră.
Căsnicia nu a supraviețuit.
Radu, în schimb, a prosperat. Și-a construit o carieră din durerea pe care pretindea că o poartă. A scris reportaje, eseuri, discursuri și, în cele din urmă, cărți. Oamenii îl numeau puternic. Curajos. Un tată care învățase să trăiască după o pierdere imposibilă.
Eu mi-am construit viața în jurul așteptării.
După douăzeci de ani aveam cincizeci și trei de ani, dar încă mă trezeam uneori dimineața cu numele Marei pe buze.
În seara în care a venit cartea poștală, Radu îmi trimisese prin curier un exemplar în avanpremieră din noua lui carte.
Titlul aproape că m-a făcut să vomit.
„Fiica pe care am pierdut-o la Constanța”.
Am împins volumul la capătul mesei.
— Nu astăzi, am șoptit.
Apoi am deschis cutia poștală, iar dintre facturi a alunecat cartonul cu ștampila de pe litoral.
Nu l-am sunat pe Radu. Nu mi-am sunat sora. Mi-am luat cheile și am ieșit din casă.
Acum, în garajul acela închiriat, fiica mea era vie și mă privea de parcă eu aș fi fost cea dispărută.
— Mara, am murmurat. Doamne…
— Nu veni mai aproape, a repetat.
— Nu vin.
— Trebuia să știu dacă te prezinți.
— Aș fi venit oriunde.
— Atunci de ce mi-a spus tata că m-ai abandonat?
Am simțit că podeaua se înclină.
— Ce?
Mara s-a aplecat spre una dintre cutii. Pe capac era scris cu marker negru: „MAMA”. A scos un teanc de plicuri legate cu o sfoară.
— Le-am scris la fiecare zi de naștere, a spus. De la nouă ani până la optsprezece.
— Eu nu le-am primit niciodată.
— Știu.
A desfăcut unul dintre plicuri.
— „Dragă mamă”, a citit cu glas încordat, „tata spune că te-ai întors la Brașov fiindcă nu m-ai mai vrut. Eu nu-l cred, dar încerc să învăț să trăiesc cu asta.”
Am dus mâna la gură.
— Nu am primit nicio scrisoare.
— Era pentru a douăsprezecea mea aniversare.
— Puiule, eu nu te-am părăsit niciodată. În ziua aceea am mers la serviciu și m-am întors acasă cu făină, lapte și dulceață în geantă. Urma să facem clătite.
Pentru prima dată, ceva din expresia ei s-a fisurat.
— Ce ți-a spus el?
Am înghițit cu greu.
— Că ai dispărut din curte.
— A chemat poliția?
— Da.
— M-a căutat?
— În fața tuturor.
Maxilarul i s-a încordat.
— În seara aceea a venit la mine.
Cuvintele ei aproape m-au îndoit în două.
— Unde?
— În apartamentul Corinei.
Corina.
Prietena lui Radu. Femeia care îmi aducea ceai, împărțea afișe cu fotografia Marei și mă îmbrățișa când începeam să tremur.
— Corina era cu tine?
Mara a dat din cap.
— A venit în curte. Mi-a spus că ai pățit ceva și că tata o rugase să mă ia. Toți o cunoșteau, așa că nimeni nu a oprit-o. În acea noapte, el a venit la apartamentul ei. Am crezut că mă duce acasă.
Am strâns pumnul la gură ca să nu țip.
— Și ce ți-a spus?
Ochii Marei s-au umplut de lacrimi.
— Că ai plecat. Că nu mă mai voiai. Că trebuie să rămân cu Corina până când lucrurile se liniștesc.
Am rămas amândouă tăcute, înconjurate de cutii și de douăzeci de ani furați.
După un timp, Mara s-a ridicat.
— Este un local în apropiere. Nu pot continua aici.
— Sigur, am răspuns repede. Cum vrei tu. Orice ai nevoie.
Am plecat cu mașini separate. Am ținut-o pe a ei în raza privirii tot drumul, cu o teamă irațională că, dacă o pierdeam după primul semafor, avea să dispară din nou.
În cafenea, Mara a ales o masă retrasă și a împăturit șervețelul într-un pătrat perfect.
Am privit-o prea mult.
— Ce este? m-a întrebat.
— Obișnuiai să împăturești șervețelele exact așa. Tatăl tău spunea că faci pături pentru furnici.
Chipul i s-a îmblânzit o secundă, apoi s-a închis din nou.
— Corina te-a crescut?
— Nu sub numele de Mara. Mi-a dat alt nume. Ea și Radu mi-au spus că ai schimbat totul ca să nu te pot găsi. La scurt timp după dispariție, Corina m-a dus departe. Mi-a promis că o să-l văd din nou pe tata, dar el nu s-a mai întors niciodată.
— De ce ai trimis cartea poștală tocmai acum?
— Corina a murit luna trecută. Am mers la Constanța să caut răspunsuri. De acolo am trimis-o.
Nu am simțit bucurie. Înăuntrul meu se întindea doar un frig ascuțit.
Mara a scos din geantă o scrisoare împăturită.
— Înainte să moară, mi-a spus adevărul.
A împins foaia spre mine.
— Citește.
Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât abia am reușit să o desfac.
— Încerc.
— A scris că Radu voia să plece din căsnicie. Voia să fie cu ea. Și voia să mă păstreze aproape. Numai că nu voia să pară un bărbat care își părăsește soția și copilul pentru amantă.
Am ridicat ochii.
— Tu i-ai auzit certându-se?
— Am auzit-o pe Corina spunându-i că îi promisese că te va părăsi. Aveam opt ani, dar am înțeles destul cât să vreau să-ți spun.
— Și lui i-a fost frică să nu vorbești.
Mara a inspirat adânc.
— S-a ales pe el însuși.
Cele cinci cuvinte au cântărit mai mult decât toate explicațiile.