Apoi mi-a arătat pe telefon afișul unui eveniment programat pentru seara aceea. Radu urma să vorbească despre noua lui carte.
„Fiica pe care am pierdut-o la Constanța”.
Vocea Marei a devenit netedă și rece.
— A făcut bani din dispariția mea.
— Nu, am spus. A făcut bani după ce te-a ascuns.
Pentru prima dată, pe chipul ei a apărut o urmă de ușurare.
— Mă crezi?
— Te-am crezut înainte să văd scrisoarea.
Acea urmă s-a stins aproape imediat.
— Nu am venit pentru scandal.
— Atunci de ce ai venit?
— Trebuia să-ți văd fața când afli adevărul.
M-am abținut să-i ating mâna.
— Vom face totul așa cum vrei tu. Dar nu-l mai las să poarte durerea noastră ca pe o medalie.
După o pauză lungă, Mara și-a așezat două degete peste ale mele.
Înainte de eveniment, am mers la casa fostului meu soț.
Radu a deschis ușa îmbrăcat într-o cămașă impecabil călcată. Când a văzut-o pe Mara, culoarea i s-a scurs din obraji.
— Mara, a șoptit.
— Îți amintești numele meu, a răspuns ea. Este mai mult decât mă așteptam.
— Elena… Mara… ascultați-mă.
— Nu, am spus. Nu mai hotărăști tu ce avem voie să auzim.
Radu a înghițit în sec.
— Totul a fost complicat.
— Un divorț este complicat. Doliul este complicat. Ceea ce ai făcut tu a fost foarte simplu.
Mara a făcut un pas spre el.
— Când ai venit în apartamentul Corinei, știai că mama mă căuta în acel moment?
Radu a tăcut.
Tăcerea lui a fost răspunsul.
— M-ai privit cum imploram străinii să mă ajute, i-am spus. M-ai lăsat să dorm pe podea lângă telefon, așteptând un apel care nu avea să vină.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Am făcut o greșeală cumplită.
— Nu, a spus Mara. M-ai șters din viața mamei mele și ai numit asta tragedie.
Radu și-a îndreptat umerii, ca și cum încă mai putea controla situația.
— Am un eveniment în seara aceasta. Putem discuta mai târziu.
— Mergem cu tine, a spus Mara.
La lansarea cărții, Radu stătea în fața unei săli pline.
— „Pierderea unui copil”, a citit el, „lasă un scaun gol la masa sufletului.”
Am simțit cum trupul Marei se încordează lângă mine.
— Nu trebuie să faci asta, i-am șoptit.
— Ba da, a spus. Trebuie.
A ieșit dintre rânduri și s-a oprit în fața scenei.
— Scaunul acela a rămas gol înainte sau după ce m-ai lăsat în apartamentul Corinei? a întrebat ea. Este ciudat că femeia cu care aveai o relație nu apare nicăieri în carte.
Sala a amuțit.
— Numele meu este Mara, a continuat. Sunt fiica pe care pretinde că a pierdut-o la Constanța.
Radu s-a agățat de microfon.
— Mara, te rog. Nu așa.
— De ce nu? Tu povestești public această istorie de douăzeci de ani.
A așezat pe masa din fața scenei mărturisirea Corinei, scrisorile de aniversare și mesajele lui Radu.
— Nu m-ai pierdut, a spus. M-ai ascuns.
Un jurnalist s-a ridicat.
— Negați acuzațiile?
Radu a privit disperat în jur.
— Am încercat să-i protejez pe toți.
M-am așezat lângă Mara.
— Ți-ai protejat numele. Pe al nostru l-ai distrus.
Când am ieșit în stradă, Mara a expirat brusc, de parcă își ținuse aerul douăzeci de ani.
— Credeam că o să mă simt mai bine.
— Poate va veni mai târziu. Sau poate nu.
M-a privit.
— Este un răspuns sincer.
— Încerc să încep de aici.
Ne-am oprit lângă mașini.
— Mai ai cafea acasă?
— Cafea, ceai și probabil o cutie de cereale expirată.
Un zâmbet mic i-a apărut în colțul gurii.
— Pot să rămân puțin.
Acasă am scos din dulap o cutie de cedru pe care o păstrasem douăzeci de ani.
Înăuntru erau panglicile ei de păr, pantofiorii roșii preferați, un cartonaș pe care scrisesem rețeta de clătite și câteva afișe de dispariție, tocite la margini de câte ori le atinsesem.
— Am păstrat tot ce am putut, i-am spus. Aveam nevoie de dovezi că ai fost iubită.
Mara a atins panglica roșie și a izbucnit în plâns.
Mai târziu, fiica mea stătea la masa din bucătărie, cu palma apăsată peste gură, încercând să-și oprească suspinele.
Eu am rămas pe scaunul din fața ei.
— Pot să mă așez mai aproape?
Și-a șters obrazul.
— Încă nu.
— Bine.
După un timp, a privit din nou în cutie.
— Chiar ai păstrat toate lucrurile acestea?
— Tot ce am reușit.
— De ce?
— Pentru că aveam nevoie să știu că ai existat, atunci când toți din jurul meu îmi spuneau că trebuie să merg mai departe.
Fața i s-a strâns din nou de durere.
— Nu știu cum să fiu fiica ta.
Lacrimile mi-au căzut pe masă.
— Nu trebuie să știi. Nici eu nu știu încă să fiu mama unei femei de douăzeci și opt de ani.
A doua zi dimineață am făcut clătite.
Prima s-a ars. A doua s-a rupt. Când am turnat-o pe a treia, Mara a intrat în bucătărie purtând unul dintre puloverele mele vechi.
— Plângi deja la micul dejun? a întrebat.
— Pun sare în aluat.
I-a scăpat un râs scurt.
Pentru o clipă am văzut copilul de opt ani. Apoi am văzut femeia în care se transformase.
Și ambele imagini m-au durut.
— Întotdeauna cereai clătita cea mai mică, i-am spus, așezând farfuria în fața ei.
— Nu-mi amintesc dacă îmi plăceau.
— Nu-i nimic. Putem afla din nou.
A mușcat, a mestecat încet și a ridicat o sprânceană.
— Tot pui prea multă vanilie.
Zâmbetul i s-a stins, dar nu de tot.
A lăsat apoi furculița jos.
— Nu sunt pregătită să-ți spun mamă.
Cuvintele m-au durut, însă erau adevărate.
— Atunci spune-mi Elena. Pentru început, îmi ajunge.
Mara m-a privit mult timp.
Apoi și-a întins mâna peste masă și și-a așezat palma peste a mea.
Timp de douăzeci de ani am crezut că orașul acela de la mare îmi luase copilul. În realitate, o minciună mi-l furase.
Dar adevărul, chiar venit prea târziu, o adusese pe Mara înapoi la masa mea.