Victor s-a ridicat imediat.
— Elena…
— Ce căutați aici?
— M-a sunat Andrei.
Am întors capul spre parcare.
Am ieșit atât de repede încât ușile automate aproape m-au lovit în umăr.
Andrei m-a întâmpinat lângă mașină.
— Tu l-ai chemat aici pe Victor?
— Elena, lasă-mă să-ți explic.
— Tu l-ai chemat?
A tăcut o fracțiune de secundă.
— Da.
— Ai luat legătura cu el pe ascuns?
— Da.
— Și l-ai lăsat să plătească lucruri pentru călătoria Marei?
Andrei a tras aer în piept.
— Doar micul dejun cu personajele și echipamentul de la plajă.
— Nu banii sunt problema!
Vocea mea se ridicase. Andrei a vorbit mai încet, de parcă încerca să împiedice furia mea să ajungă până sus, la fereastra camerei.
— Căutam certificatul de naștere al Marei pentru actele de călătorie. Atunci am găsit scrisorile.
— Le-ai citit?
— Doar pe ultima.
Pentru mine, ultima scrisoare fusese doar continuarea unei certe vechi. O aruncasem într-un dosar tocmai pentru că nu mai voiam să mă gândesc la ea.
Andrei însă reținuse o frază pe care eu alesem, cu ani în urmă, să n-o mai văd.
— Victor scrisese că îl poți suna atunci când Mara va fi pregătită, mi-a spus. Și lăsase un număr de telefon.
— Și tu ai decis să-l suni fără să-mi ceri voie.
— Da.
— Iar apoi i-ai spus unde suntem.
— I-am povestit despre călătorie. A întrebat dacă poate plăti ceva care s-o facă fericită.
— Cum a organizat toate astea?
— I-am dat numărul serviciului pentru oaspeți de la hotel. Le-am spus ce își dorea Mara, iar el a vorbit direct cu oamenii de aici și a plătit.
M-am uitat la el fără să-mi vină să cred.
— Ai lăsat un străin să intre în ultima călătorie a fiicei noastre și nu mi-ai spus nimic.
Andrei a închis ochii o clipă.
— Nu știam dacă putem avea încredere în el.
— Atunci de ce l-ai chemat aici?
A privit spre hotel.
— Pentru că Victor voia să vină din prima zi.
— Și?
— I-am spus să nu vină. I-am spus că numai tu poți hotărî dacă îl va întâlni vreodată pe Mara. Nu i-am promis nimic.
— Dar acum e aici.
— M-a sunat din nou aseară. A spus că nu poate trăi cu gândul că a pierdut ultima șansă fără măcar să te roage în față.
Am vrut să răspund, dar Andrei a continuat, cu vocea tot mai fragilă.
— M-am tot gândit că așteptăm momentul perfect pentru lucruri care poate nu mai au timp să ajungă la un moment perfect.
Cuvintele lui m-au oprit.
— Asta nu schimbă faptul că ai decis fără mine.
— Știu.
— Nu aveai dreptul.
— Știu.
— Atunci de ce ai făcut-o?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Pentru că Marei aproape că nu i-a mai rămas timp. I-am permis doar să vină la hotel. Atât. Nicio întâlnire. Nicio prezentare. Nimic până când tu și Mara nu spuneți că vreți.
— Trebuia să-mi spui înainte ca omul ăsta să pornească la drum.
— Da.
M-am uitat din nou spre terasă.
Victor stătea lângă masă și nu făcea niciun pas spre noi.
— Sunt cumplit de furioasă pe tine.
Andrei a dat din cap.
— Ai tot dreptul.
— Faptul că l-ai căutat poate că a venit din iubire. Dar faptul că l-ai adus aici fără acordul meu a fost greșit.
— Ai dreptate.
Nici nu apucasem să mai spun ceva când, din spatele nostru, am auzit vocea Marei.
— De ce șoptiți toți?
M-am întors.
Mara era lângă intrare, în scaunul rulant, încă în pijama. Lângă ea stătea un angajat al hotelului, iar imediat în urma lor ieșea Daniela.
Andrei s-a repezit spre ea.
— Tu trebuie să stai în pat.
— M-am trezit și nu era nimeni acolo.
Daniela a explicat că Mara sunase la recepție după ce se trezise, iar un angajat urcase și o ajutase să coboare.
M-am uitat din nou spre Victor.
Nu eram pregătită să-l iert pe Andrei. Nici măcar nu eram pregătită să încerc să-i înțeleg decizia.
Dar, în clipa aceea, am știut că alegerea nu mai era doar a mea și a soțului meu.
Era a Marei.
Ne-am întors cu ea în cameră și ne-am așezat pe marginea patului.
Andrei pusese în plic și o fotografie veche. În ea, Victor stătea lângă Radu, care avea cam zece ani.
I-am explicat Marei cine se afla jos.
— Este tatăl lui Radu, i-am spus. Bunicul tău biologic. Îl cheamă Victor.
Mara a studiat fotografia multă vreme.
Apoi și-a plimbat vârful degetului peste chipul copilului din imagine.
— Are ochii mei.
Am înghițit nodul din gât.
— Victor vrea să mă cunoască?
— Da.
— Mult?
— Foarte mult.
S-a uitat la mine.
— Tu vrei să-l văd?
Aș fi putut să-i spun ce voiam eu. Aș fi putut să-i povestesc toate scrisorile, toate tăcerile, toată furia pe care o purtasem atâția ani.
Dar nu despre mine era vorba.
— Vreau să alegi tu.
Mara și-a întors capul spre Andrei.
— Tu l-ai adus?
Andrei a dat din cap.
— Eu am vorbit cu el. Și trebuia să-i spun mamei tale de la început.
Mara a rămas puțin pe gânduri.
— E un om bun?
Andrei nu s-a grăbit să răspundă.
— Cred că da. Dar tu nu-i datorezi nimic.
Mara a privit iar fotografia.
— Vreau să-l văd.
Victor a intrat în cameră fără un buchet uriaș, fără cadouri scumpe și fără vreun discurs pregătit.
Ținea doar o cutiuță muzicală din lemn.
S-a apropiat de Mara și i-a întins-o cu ambele mâini.
— A fost a tatălui tău.
Mara a ridicat capacul. O melodie simplă și liniștită a început să se audă.