Pentru câteva clipe, nimeni n-a vorbit.
Apoi Mara a întrebat:
— Cum era el când avea zece ani?
Victor a zâmbit printre lacrimi.
— Era în stare să mănânce clătite dimineața, la prânz și seara. Ura să-și lege șireturile. Și într-o zi a hotărât că o broască trebuie să locuiască în baie.
Mara a izbucnit în râs.
— Și ce s-a întâmplat?
— Bunica ta a țipat atât de tare încât cred că au auzit și vecinii de la două etaje distanță. Broasca a fugit. Am găsit-o mai târziu în coșul cu rufe.
Mara râdea în continuare.
Povestea aceea mică, banală și vie i-a oferit mai mult decât ar fi putut să-i ofere orice discurs solemn.
Nu un tată idealizat din fotografii.
Un băiat de zece ani care iubea clătitele, nu voia să-și lege șireturile și ascundea o broască în baie.
Victor s-a oferit să plătească schimbarea biletelor de întoarcere și încă o noapte la hotel.
Prima mea reacție a fost să refuz, pur și simplu din orgoliu.
Apoi Mara m-a întrebat:
— Putem să mai mergem o dată la mare?
Am sunat-o pe doctorița Ionescu. După ce i-am explicat starea Marei, mi-a spus că, dacă rămâne stabilă și nu apar simptome noi, încă o zi nu reprezenta un risc major.
Victor a schimbat biletele și a prelungit cazarea.
În după-amiaza aceea ne-am întors la plajă.
Victor mergea într-o parte a scaunului Marei, iar Andrei în cealaltă.
Împreună au împins-o până la linia apei.
Mara și-a ridicat picioarele, la fel ca în ziua precedentă.
De data aceasta, un val mic a venit suficient de departe.
Apa i-a atins tălpile.
Mara a tresărit, apoi a râs cu glas tare.
— E rece!
Victor a râs odată cu ea. Andrei s-a lăsat pe vine lângă scaun și și-a șters repede ochii, crezând probabil că nu-l observ.
Mai târziu, Mara se odihnea sub umbrelă, iar eu am rămas lângă Victor, privind marea.
— O zi nu ne dă înapoi anii pierduți, i-am spus.
— Știu.
— Încă sunt furioasă.
— Ai motive.
Am tăcut puțin.
— Dar ea are dreptul să știe cine a fost Radu.
Victor s-a uitat spre Mara.
— Aș fi recunoscător dacă mi-ați lăsa șansa să-i povestesc tot ce îmi amintesc despre el.
Nu i-am promis nimic pe termen lung.
Nu eram pregătită pentru promisiuni.
M-am uitat la Andrei, care stătea puțin mai departe pe plajă.
Cu el aveam să vorbesc. Aveam să ne certăm, probabil. Aveam să-i spun din nou că iubirea nu îi dăduse dreptul să decidă în locul meu. Și el avea să trebuiască să trăiască cu faptul că, deși intenția lui fusese bună, mă rănise.
Dar ziua aceea nu era despre căsnicia noastră.
Era despre Mara.
Puțin înainte de apus, ea a rugat un angajat al hotelului să ne facă o ultimă fotografie.
Ne-am adunat în jurul scaunului ei, stângaci, fără să știm exact unde să ne punem mâinile și cum să ne privim.
Mara a arătat întâi spre Andrei, apoi spre Victor și spre mine.
— Stați toți împreună.
Am ezitat.
Ea s-a încruntat.
— Vă rog.
Ne-am apropiat.
— De ce vrei neapărat să fim toți? am întrebat.
Mara a zâmbit.
— Pentru că vreau să am în fotografie toți oamenii care au venit aici pentru mine.
Angajatul a ridicat aparatul.
În spatele nostru, lumina apusului se întindea peste Marea Neagră.
Andrei stătea lângă mine. Victor, puțin mai rigid, de cealaltă parte. Mara era în față, cu zâmbetul acela care, pentru cinci zile, ne făcuse să uităm cât de puțin timp ni se spusese că mai avem.
Și, pentru prima dată după foarte multă vreme, niciunul dintre noi nu s-a mai certat.