Știam perfect câți bani aveam în cont. Știam cât costaseră lunile de tratament, drumurile, zilele în care eu nu lucrasem și cât de atent calculam fiecare cumpărătură.
— Andrei…
— Găsim noi o soluție.
Și a început să caute.
A acceptat fiecare tură suplimentară pe care administratorul blocului i-o putea oferi. Seara repara apartamente, schimba robinete, prize și uși, iar în weekend îi ajuta pe locatari cu tot felul de lucrări.
Uneori venea acasă atât de obosit încât adormea îmbrăcat, cu farfuria aproape neatinsă în față, apoi se ridica înainte de răsărit și pleca din nou.
Eu am vândut brățara rămasă de la mama.
Bijutierul a numărat banii pe tejghea, apoi m-a întrebat încă o dată:
— Sunteți sigură?
M-am uitat la brățară.
— Nu. Dar tot o vând.
Prietenii noștri ne-au ajutat cu bani pentru drum. O fundație a acoperit o parte din costurile pentru accesul Marei într-un parc de povești de pe litoral. Am găsit un hotel cu camere adaptate și cu transport pentru persoane în scaun rulant.
Cumva, din bucăți de ajutor, economii și sacrificii, am reușit.
Am plecat spre litoralul românesc, iar în cinci zile Mara a râs mai mult decât în tot anul de dinainte.
Într-una dintre zile am dus-o la parcul de povești pe care îl văzuse în fotografii. Castelul se ridica în fața ei, cu turnuri luminoase și alei pline de copii.
La un mic dejun cu personaje din basme, actrița îmbrăcată în Cenușăreasa s-a așezat lângă ea și a întrebat-o ce îi plăcuse cel mai mult.
Mara s-a gândit foarte serios.
— Dumneavoastră.
Cenușăreasa a zâmbit.
— E un răspuns foarte frumos.
— Și clătitele.
— Atunci răspunsul e și mai bun.
Un fotograf al parcului ne-a făcut câteva poze în fața castelului. Într-una dintre ele, Mara zâmbea cu capul ușor sprijinit de umărul lui Andrei, iar eu încercam să nu mă gândesc la nimic în afară de secunda aceea.
Andrei a cumpărat fotografia, deși știam amândoi că număram fiecare leu.
— Avem nevoie de ea, a spus.
Nu m-am certat cu el.
La plajă, angajații pregătiseră o pasarelă peste nisip și un scaun special, cu roți late, care putea fi împins până aproape de apă.
Eram convinsă că toate acestea făceau parte dintr-un program de accesibilitate găsit de Andrei înainte să plecăm.
El a împins-o pe Mara cât de aproape a putut de marginea mării.
Ea și-a ridicat picioarele, așteptând valul.
Apa s-a rostogolit spre noi, apoi s-a retras la câțiva centimetri de tălpile ei.
Mara a făcut o grimasă dezamăgită.
— Mâine mai încerc.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Mâine dimineață plecăm, iubita mea.
Zâmbetul i-a dispărut.
Andrei s-a aplecat spre ea.
— Atunci venim foarte devreme, înainte să plecăm.
În noaptea aceea, Mara a adormit ținând la piept fotografia făcută în fața castelului.
În ultima noastră dimineață, ea încă dormea în cameră, iar lângă pernă rămăsese bentița ei cu urechi de șoricel.
Andrei a coborât să pună bagajele în mașina închiriată, iar eu m-am dus la recepție ca să fac formalitățile de plecare.
Administratoarea hotelului, Daniela, a introdus numărul camerei în calculator.
Apoi s-a oprit.
A privit spre mine, după care și-a mutat ochii către ușile de sticlă, acolo unde Andrei încărca valizele.
Expresia ei s-a schimbat atât de vizibil încât am simțit imediat că ceva nu era în regulă.
— S-a întâmplat ceva? am întrebat.
Daniela a ezitat. S-a aplecat și a scos de sub tejghea un plic sigilat.
L-a pus în fața mea.
— Îmi pare rău, a spus încet. Eram convinsă că știți deja.
Am strâns plicul între degete.
— Ce să știu?
Daniela s-a apropiat puțin și și-a coborât vocea.
— Un domn pe nume Victor a plătit două servicii pentru familia dumneavoastră. În dimineața aceasta a venit la hotel și acum așteaptă pe terasă. Soțul dumneavoastră ne-a spus că trebuie să vorbească mai întâi cu dumneavoastră și că abia după aceea poate avea loc orice întâlnire.
M-am uitat spre Andrei.
— Cine este Victor?
Daniela a făcut un semn discret spre terasa de lângă restaurant.
— Mi-a spus că o să înțelegeți imediat.
La una dintre mese stătea un bărbat în vârstă. Ținea în mâini aceeași fotografie cu noi trei în fața castelului.
L-am recunoscut înainte să-i disting bine trăsăturile.
Victor.
Tatăl lui Radu.
Ultima dată îl văzusem la înmormântarea fiului său.
Atunci stătuse de cealaltă parte a mormântului și nu mă privise nici măcar o dată.
După nașterea Marei, pentru o vreme ne scriseserăm.
În prima lui scrisoare mă acuzase că îl țin intenționat departe de copilul lui Radu.
Eu îi răspunsesem că, în toate lunile sarcinii, nu mă sunase niciodată și nu mă întrebase măcar dacă aveam nevoie de ajutor.
Victor susținuse că durerea îl distrusese atât de tare încât nu fusese în stare să vorbească cu nimeni.
Eu îi spusesem că își folosea suferința drept scuză.
Scrisorile deveniseră din ce în ce mai amare, până când, într-o zi, nu ne-am mai scris deloc.
Ani întregi am fost convinsă că Victor nu voia să aibă nimic de-a face cu Mara.
Iar el, aveam să aflu, trăise toți acei ani crezând că eu eram cea care îi interzicea să se apropie de nepoata lui.
Am traversat holul și am împins ușa de sticlă spre terasă.