Mariana se ridică brusc de pe pat.
— Ce înseamnă asta, că pleci separat?!
Toată dulceața dispăruse din glasul ei.
— E vorba despre bani? Pentru câteva mărunțișuri nu poți dormi în aceeași cameră cu mama soțului tău? Mă dai afară?!
— Nu dau pe nimeni afară, răspunse Elena liniștit. Voi mergeți să vă odihniți. Eu doar mi-am schimbat biletul. Pe al meu.
— Uită-te la ea! Ștefane, auzi ce face nevasta ta?! A pus totul la cale numai ca să-mi facă mie în ciudă! A stat douăzeci de ani cu soțul ei, iar acum îl abandonează pe gară, împreună cu mama lui!
— Nu abandonez pe nimeni. Voi fi aproape. Doar că voi locui în altă parte.
Elena își închise geanta mică de călătorie și o lăsă lângă ușă.
— Mariana, v-ați dorit foarte mult să vă odihniți. Vă rog să vă bucurați de vacanță.
Soacra se prăbuși înapoi pe pat.
Chiar peste una dintre pălăriile ei.
Târziu în noapte, după ce vocile din dormitor se stinseseră în cele din urmă, Ștefan veni în bucătărie.
Elena stătea la masă cu o cană de ceai în față.
Nu aprinsese lumina.
— Elena, de ce ai făcut asta? — începu el încet. — Eu chiar am vrut să fie bine. Mamei îi prinde bine apa caldă. I-a spus medicul că băile termale sunt bune pentru articulațiile ei.
— Medicul?
— Da.
— Și mie când intenționai să-mi spui că vine mama ta? La gară? Sau trebuia să descopăr abia în tren că suntem trei?
Ștefan tăcu.
Când nu găsea ce să răspundă, devenea brusc foarte atent la podea.
— M-a sunat și a început să plângă, mărturisi el după un timp. A spus că este singură, că toată lumea a uitat de ea. Pur și simplu n-am putut s-o refuz.
— Pe mine ai putut să mă refuzi foarte ușor, observă Elena. Ne-am pregătit opt luni pentru călătoria asta. Un singur telefon de la mama ta și dintr-odată suntem trei.
Își termină ceaiul rece.
Spălă cana.
Apoi luă de pe frigider calendarul acela mic în care Ștefan numărase zilele până la plecare.
Nu-l aruncă însă.
Îl puse cu grijă în dosarul de carton pe care scria „Stațiunea”.
Lângă fotografia camerei cu balcon.
Au plecat într-adevăr cu același tren.
Ștefan și mama lui se aflau în al treilea vagon.
Elena era în al nouălea.
Acolo găsise un loc liber, pe bancheta laterală.
Când trenul ajunse în stațiunea din zona de dealuri, drumurile lor se despărțiră în direcții diferite.
Mariana mergea hotărâtă înainte, împingând valiza vișinie și dând indicații cu voce tare întregii gări.
Ștefan venea în urma ei, cărând două genți.
Elena chemă liniștită un taxi și porni spre pensiunea ei.
Camera era mică.
Dar incredibil de liniștită.
De pe balcon se vedea o grădină, iar pe o sfoară se usca o cămașă proaspăt spălată, aparținând cuiva.
Elena își așeză hainele, se schimbă și coborî la bazin.
Apoi pur și simplu se întinse în apa caldă.
La sfârșit de septembrie, vremea din regiunea aceea era aparte.
Ziua, aerul se putea încălzi până la douăzeci și două de grade, iar noaptea temperatura cobora spre doisprezece.
Dimineața devreme, deasupra apei termale se ridica un abur alb și gros.
Uneori era atât de dens, încât marginea opusă a bazinului abia se mai zărea.
Elena înota singură prin ceața aceea.
De undeva, de pe strada vecină, se auzea un bărbat pornind un utilaj agricol.
În aer se amestecau mirosul strugurilor umezi și fumul îndepărtat.
Nimeni nu o întreba de ce stătea atât de mult în apă.
Nimeni nu o grăbea la micul dejun.
Nimeni nu-i făcea programul în locul ei.
În prima zi, Ștefan se declară rănit de la distanță.
Îi trimise un singur mesaj:
„Ei, îți place singură?”
Elena răspunse printr-un singur cuvânt:
„Liniște.”
După aceea, nu mai scrise nimic.
A doua zi, avea să afle mai târziu, mama lui îi pregătise o zi încărcată până la refuz.
Mai întâi vizitară cetatea, sub un soare arzător.
Acolo Mariana se târguise îndelung cu ghidul pentru fiecare leu.
Apoi merseră la piață.
Seara avură o cină împreună, în timpul căreia soacra îi explică fără oprire fiului că mănâncă prea puțin, cheltuiește prea mult și își răsfață nevasta peste măsură.
Elena nu știa încă nimic.
În primele două zile, ea înota dimineața.
Citea.
Lua prânzul atunci când îi era foame.
Și dormea atât cât avea nevoie.
Fără obișnuitul:
„Ștefane, ridică-te, că pierdem autobuzul!”
În cea de-a treia zi, lângă șezlongul ei se opri o umbră.
Elena ridică privirea.
În fața ei se afla Ștefan.
Purta pantaloni scurți și avea un prosop aruncat peste umăr.
Fața îi era roșie.
Poate se arsese la soare.
Poate se simțea stânjenit.
— Bună.
— Bună.
Câteva secunde, el se foi de pe un picior pe altul.
— Este liber aici?
Elena se uită la șezlongul de lângă ea.
— Este. Un singur loc. Nu trei.
Ștefan se așeză cu grijă.
Își aranjă prosopul, își schimbă poziția de câteva ori și privi apa nemișcată.
— Mama este în picioare de la șapte, spuse el într-un târziu. Mâine a pus deja la cale excursia la lac. Cinci ore cu autobuzul într-un singur sens, îți vine să crezi? Elena, în două zile am obosit mai tare decât într-o lună întreagă de muncă în garaj.
— Se mai întâmplă, răspunse ea fără să-și schimbe tonul.
— I-am spus că astăzi mă odihnesc singur.
— Și ce a spus?