— Mamă, te rog să iei valiza de peste lucrurile Elenei, spuse Ștefan.
— Ei, ce se poate șifona acolo?
Soacra nici măcar nu încercă să o mute.
— Sunt doar costume de baie! Apropo, Elena, pantalonii aceștia scurți mai bine nu-i iei. Nu mai sunt potriviți pentru vârsta ta. Oamenii se uită.
— Nu mai sunt potriviți pentru vârsta mea? — repetă Elena.
— Ei, ai patruzeci și cinci de ani! — răspunse Mariana cu un zâmbet blând. — Îți spun doar pentru binele tău. Suntem între noi, nu?
În clipa aceea sună telefonul.
Mariana făcu ceea ce făcea mereu: porni difuzorul.
Cu urechea stângă auzea greu și susținea că, atunci când vorbește pe difuzor, vocea „intră în ambele urechi deodată”.
Glasul din telefon se răspândi în toată camera.
— Rodica, dragă, plec cu ei! — anunță soacra bucuroasă.
Vocea îi devenise alta.
Era mai tare, mai sigură, aproape triumfătoare.
— Da, exact așa s-a întâmplat! Doar ți-am spus că până la urmă obțin ce vreau. Ștefănel a ezitat la început. Nora asta a noastră umblă mereu cu fața acră, o știi doar. Și i-am spus: „Fiule, aniversarea e aniversare, dar mama ta nu stă singură acasă”.
Ștefan făcu un pas spre mama lui.
Apoi se opri, fără motiv.
— Camera e acum comună, continuă Mariana. Eu dorm lângă ei, ca să nu le vină vreo idee. Au stat douăzeci de ani împreună și tot fără copii au rămas. La ce le mai trebuie intimitate?
În dormitor se lăsă o tăcere grea.
În familia lor, subiectul acesta nu era rostit niciodată cu voce tare.
De douăzeci de ani îl ocoleau ca pe o groapă adâncă aflată în mijlocul unui drum cunoscut.
Toți știau unde se află.
Și fiecare avea grijă să nu calce exact acolo.
Elena trecuse singură prin tot.
La treizeci de ani.
Apoi, din nou, la treizeci și cinci.
Învățase să-și țină spatele drept și să zâmbească atunci când colegele din spital le arătau tuturor fotografii cu copiii și nepoții lor.
Învățase să răspundă la întrebările incomode.
Învățase să tacă atunci când simțea că ar vrea să plângă.
Iar acum, cel mai intim și mai dureros lucru din viața ei fusese aruncat în mijlocul dormitorului.
Cu voce tare.
Pentru o oarecare Rodica.
— Bine, te sărut! Îți trimit neapărat o vedere! — încheie Mariana râzând.
Închise telefonul și se întoarse.
Elena o privea drept în ochi.
Timp de câteva secunde, nimeni nu spuse nimic.
— Vai, am zis și eu așa… — se grăbi soacra să explice, revenind la tonul dulce. — Vorbeam cu Rodica. E aproape surdă, de aceea trebuie să vorbesc tare.
— Am auzit tot, spuse Elena încet.
— Ce ai auzit, draga mea?
— Tot.
Mariana flutură nepăsătoare din mână.
— Doamne, doar nu am spus-o cu răutate! Ștefane, explică-i tu!
Ștefan își întoarse din nou privirea spre fereastră.
Curtea era tot pustie.
— Mama nu a vrut să te rănească, spuse el.
Elena se așeză pe marginea liberă a patului.
Cealaltă jumătate era încă ocupată de valiza vișinie.
Deschise pe telefon confirmarea rezervării.
Trei oaspeți.
O singură cameră.
„Cameră familială, pentru trei persoane”.
Cu douăzeci de ani în urmă, Ștefan o trecuse în brațe peste o baltă uriașă, în apropierea stării civile, ca să nu-și murdărească pantofii de mireasă.
Își amintea cum se încordase atât de tare, încât i se înroșise fața, iar invitații râdeau amuzați.
Elena nu uitase ziua aceea.
Soțul ei nu era un om rău.
Era bun.
Poate prea îngăduitor.
Iar oamenii foarte îngăduitori cedează mereu acolo unde ceilalți apasă mai tare.
Și nimeni nu apăsa asupra lui Ștefan mai tare decât mama lui.
Elena închise pagina rezervării.
Apoi deschise motorul de căutare și introduse din nou numele stațiunii.
Aceleași date.
Același loc.
Un singur adult.
Cameră pentru o persoană.
— Ce tot cauți acolo? — întrebă Mariana, întinzând gâtul. — Te uiți după excursii? Am găsit eu deja tot ce trebuie, nu consuma internetul degeaba.
— Mă uit, răspunse Elena scurt.
Pe ecran apăru o pensiune mică, aflată la două străzi de hotelul lor.
Avea doar șapte camere.
Și un bazin termal propriu.
Pentru că sezonul se apropia de sfârșit, prețul era neașteptat de bun.
Vineri, Elena primise banii pentru turele de noapte suplimentare.
Îi ajungeau fără probleme.
Ba chiar îi rămânea o rezervă frumoasă.
Erau banii ei.
Nu trebuia să ceară permisiunea nimănui ca să-i folosească.
Apăsă butonul de rezervare.
— Mariana, chiar vreți să veniți cu noi?
— Desigur! — soacra zâmbi larg, convinsă că victoria era definitivă. — Unde merge fiul, merge și mama!
— Bine, spuse Elena.
Ștefan expiră ușurat.
Prea devreme.
Elena se duse la valiza ei, deja închisă, și trase din nou fermoarul.
Începu să scoată lucrurile, unul câte unul, fără grabă.
Își puse rochia pe umeraș.
Trusa de cosmetice ajunse iar pe comodă.
— Elena, ce faci? — întrebă Ștefan neliniștit. — De ce desfaci bagajul?
— Pentru că nu mai merg cu voi.
— Cum adică nu vii? Avem biletele…
— Cu biletele voastre nu e nicio problemă. Mergeți împreună. Camera pentru trei persoane este deja rezervată. Cum ai spus și tu, așa ieșiți mai ieftin.
— Dar tu?
— Eu voi pleca separat. În același loc și în aceleași zile. Doar că voi sta la altă pensiune. Într-o cameră pentru o singură persoană. Și o plătesc din banii mei.