Mariana stătea în pragul dormitorului, ținând de mâner o valiză vișinie cu roți. Capacul era ridicat, iar înăuntru se vedeau două pălării de soare, un pulover gros „pentru seară, fiindcă la munte se răcește”, o pungă cu chiftele pregătite pentru drum și un recipient de plastic plin cu ouă fierte.
Era aproape zece seara.
Trenul urma să plece peste două zile, la douăzeci și unu și patruzeci.
Elena tocmai închisese fermoarul propriei valize și se îndreptase, apăsându-și o mână pe mijlocul obosit.
— Mariana, scuzați-mă… dumneavoastră unde mergeți?
— Cum adică unde? — soacra râse sincer, iar brățara lată îi alunecă de pe încheietură aproape până la cot. — Cu voi, draga mea! Ștefănel mi-a cumpărat și mie bilet. N-am mai fost în stațiunea aceea de aproape douăzeci de ani, de pe vremea când mergeam acolo cu bietul Anton. Dar să nu-ți faci griji, n-o să vă deranjez. Stau liniștită într-un colț și nu mă bag.
Elena își întoarse încet capul spre soțul ei.
Ștefan stătea cu spatele la cameră și privea pe fereastră, cu un interes neobișnuit, curtea din fața blocului.
Deși în curte nu era absolut nimic de văzut.
Era pustie. Până și mașina vecinilor dispăruse.
— Ștefan.
— Da?
— I-ai cumpărat mamei tale bilet?
În cele din urmă, el se întoarse.
Expresia de pe chipul lui îi dădu Elenei răspunsul înainte ca bărbatul să apuce să spună ceva.
Exact așa arăta Ștefan și atunci când adusese acasă, dintr-o greșeală „nevinovată”, o bormașină de care nu aveau nevoie sau când mărturisise că plătise din întâmplare un abonament anual la un iaz privat de pescuit.
— Elena, voiam să-ți spun…
Se opri.
În acest timp, Mariana își împinsese deja valiza în dormitor și o așezase chiar peste pat.
Peste hainele Elenei, întinse cu grijă încă de după-amiază.
— Ce să-i mai spui? — interveni soacra cu veselie. — Ștefănel al meu a rezolvat totul singur. Ne-au schimbat chiar și camera, acum e pentru trei persoane. Și, culmea, ieșim mai ieftin! I-am spus imediat: „Fiule, de ce să stau singură acasă și să mă plictisesc? Vin cu voi și am grijă să nu mâncați prea mult și să nu faceți vreo prostie”.
Elena pregătea această călătorie de opt luni.
Puseseră bani deoparte din ambele salarii.
Ștefan strânsese din lucrările pe care le făcea în garaj, unde era mecanic auto.
Elena economisise din leafa de la spitalul din oraș, luând în plus și ture de noapte, deși până și programul obișnuit o lăsa fără vlagă.
Banii erau păstrați într-un plic ascuns într-o carte de pe raft.
Uneori, plicul se subția serios.
Ba trebuia reparată urgent bucătăria.
Ba mașina de spălat se strica definitiv.
Ba Mariana avea nevoie de o cremă scumpă pentru articulații, neapărat de la o anumită marcă.
Apoi, încet, economiile începeau din nou să crească.
Elena avea chiar și un dosar separat.
Unul simplu, din carton, pe care scrisese cu creionul: „Stațiunea”.
În el păstra printuri cu pensiuni, orarul trenurilor, prețurile pentru bazinele termale și o fotografie a unei camere cu balcon.
Din pricina acelei camere se certaseră cândva o seară întreagă. Diferența era de patruzeci de dolari, iar Ștefan susținea că nu avea rost să plătească în plus.
Pe frigider atârna și un calendar mic.
Ștefan îl prinsese acolo în martie.
Tot el începuse să taie zilele rămase până la concediu.
În ultima vreme mai uita uneori, iar apoi tăia dintr-odată două sau trei zile.
Dar, jos, apărea de fiecare dată o nouă însemnare, scrisă cu literele lui mari:
„Mai sunt 71 de zile.”
„Mai sunt 40 de zile.”
Ideea fusese a lui.
Elena venea de la câte o tură de noapte, observa cifra nouă și zâmbea fără să vrea, chiar în întunericul holului, înainte să-și scoată pantofii.
Douăzeci de ani de căsnicie.
Și, pentru prima dată în ultimii zece ani, urmau să-și petreacă vacanța numai ei doi.
Fără rude.
Fără sfaturi venite din toate părțile.
Fără să fie nevoiți să țină cont de dorințele altcuiva.
— Deci ieșim mai ieftin… — repetă Elena încet.
— Bineînțeles că mai ieftin! — se bucură Mariana. — Și să vedeți, deja am făcut programul. În prima zi mergem neapărat la cetate. Ce fel de vacanță e aceea fără o cetate? A doua zi facem excursia la lac. Am întrebat eu: pleacă autobuzul chiar din fața hotelului. În a treia zi vizităm pivnițele cu vinuri, fiindcă au și degustare. Iar seara mâncăm toți împreună. Mie îmi place când se adună familia la aceeași masă.
— Ați apucat deja să aflați toate astea?
— Păi cum altfel? Nu mă duc doar să stau întinsă. Vreau să folosesc timpul cu folos.
Mariana își bătu afectuos fiul pe mână.
— Ștefănel, să nu uiți crema de protecție solară. Ție ți se arde nasul de fiecare dată și apoi ți se cojește pielea.
În luna mai, Ștefan împlinise patruzeci și nouă de ani.
Elena privea valiza vișinie așezată peste rochia ei.
Privea cele două pălării care ieșeau din compartimentul deschis.
Privea femeia care stabilise deja trei zile din vacanța lor de o săptămână și care, fără îndoială, urma să umple și celelalte patru zile cu planuri.
Fără să spună nimic, Elena își trase cu grijă trusa de cosmetice de sub valiza străină și o puse pe comodă.