— Elena, va trebui să încetăm colaborarea.
Gheorghe rosti aceste cuvinte cu blândețea părintească pe care o afișa de fiecare dată când se pregătea să facă o nouă nedreptate.
Stătea comod în fotoliul masiv, cu degetele împreunate peste abdomen.
— Am ajuns la concluzia că firma are nevoie de o perspectivă proaspătă. De energie nouă. Înțelegi, nu-i așa?
Îi priveam în tăcere chipul îngrijit și cravata scumpă pe care chiar eu îl ajutasem să o aleagă pentru petrecerea de anul trecut.
Dacă înțelegeam? Mai mult decât și-ar fi imaginat. Investitorii începuseră să vorbească despre un control independent, iar el trebuia să îndepărteze urgent singura persoană care știa cum stăteau lucrurile cu adevărat. Adică pe mine.
— Bineînțeles că înțeleg, am răspuns fără să-mi schimb expresia. Prin „energie nouă” te referi la Cătălina de la recepție? Cea care nu deosebește debitul de credit, dar are douăzeci și doi de ani și râde la fiecare glumă de-a ta?
Gheorghe se strâmbă nemulțumit.
— Vârsta nu are nicio legătură, Elena. Pur și simplu metodele tale au devenit puțin învechite. Batem pasul pe loc de prea mult timp, iar compania are nevoie de un salt adevărat.
„Saltul” devenise cuvântul lui preferat în ultimele șase luni. Eu pusesem bazele firmei împreună cu el, aproape de la zero, pe vremea când lucram într-un spațiu minuscul, cu pereți scorojiți.
Acum biroul strălucea de sticlă și mobilier costisitor, iar eu, se pare, nu mai eram potrivită pentru decorul lui modern.
— În regulă, am spus și m-am ridicat încet, deși înăuntrul meu totul înghețase. Când trebuie să-mi eliberez biroul?
Calmul meu l-a luat prin surprindere. Probabil se aștepta la lacrimi, rugăminți sau la un scandal zgomotos. Orice i-ar fi permis să se simtă un învingător nobil.
— Poți să termini chiar astăzi. Nu e nevoie să te grăbești. Resursele umane va pregăti actele. Vei primi compensația prevăzută de regulament.
Am încuviințat și m-am îndreptat spre ușă. Când mâna mea era deja pe clanță, m-am întors.
— Știi, Gheorghe, într-un singur lucru ai dreptate. Firma chiar are nevoie de un salt. Cred că aș putea să-l organizez eu.
Nu a înțeles aluzia. Mi-a zâmbit doar cu superioritate.
În spațiul deschis, unde lucrau aproape cincisprezece oameni, se simțea o tensiune apăsătoare. Vestea concedierii mele se răspândise deja.
Tinerele își plecau vinovate privirile. Când am ajuns la biroul meu, am observat o cutie de carton pregătită dinainte. Se mișcaseră repede.
Fără să spun nimic, am început să-mi strâng lucrurile personale: fotografiile copiilor, cana preferată și câteva reviste de specialitate.
La fundul cutiei am așezat cu grijă un mic buchețel de lăcrămioare pe care fiul meu mi-l dăruise cu o zi înainte, fără niciun motiv anume.
Apoi am scos din geantă lucrurile pregătite în avans. Aveam douăsprezece trandafiri roșii, câte unul pentru fiecare coleg care muncise alături de mine în toți acei ani, și un dosar negru, gros, prins cu șnururi.
Am traversat încet biroul și am lăsat câte un trandafir pe fiecare masă.
Fiecăruia i-am spus câteva cuvinte simple și sincere de mulțumire. Unii m-au îmbrățișat, alții nu și-au putut stăpâni lacrimile. Aveam senzația că nu-mi luam rămas-bun de la niște colegi, ci de la oameni apropiați.
Când m-am întors la locul meu, îmi mai rămăsese doar dosarul. L-am luat și am trecut printre angajații nedumeriți, îndreptându-mă din nou spre biroul lui Gheorghe.
Ușa era întredeschisă. Vorbea la telefon și râdea vesel.
— Da, echipa veche pleacă treptat… Sigur că da, a venit vremea să mergem înainte…
Nu am bătut. Am intrat, m-am apropiat de birou și am pus dosarul negru peste documentele lui.
S-a uitat surprins la mine și a acoperit telefonul cu palma.
— Ce mai este și asta?
— Cadoul meu de adio, Gheorghe. M-am gândit să nu mă complic cu flori. Aici sunt descrise în detaliu toate „salturile” tale din ultimii doi ani.
Cifre, date, conturi bancare — totul se află aici. Îți recomand să citești materialele când ai timp. Sunt convinsă că vei aprecia în mod special capitolul despre folosirea „metodelor flexibile” pentru scoaterea banilor din companie.
M-am întors și am pornit spre ieșire. Chiar și cu spatele simțeam cum privirea lui se fixa întâi asupra dosarului, apoi asupra mea.
Gheorghe i-a spus în grabă câteva cuvinte interlocutorului și a închis. Eu nu m-am uitat înapoi.
Am traversat întregul birou cu cutia goală în brațe. De data aceasta, toți angajații mă urmăreau cu privirea.
Pe chipurile lor se citeau și neliniștea, și o admirație ascunsă. Pe toate mesele străluceau trandafirii roșii pe care îi dăruisem. De la distanță, încăperea semăna cu un câmp de maci după încheierea unei bătălii.
Aproape de ieșire m-a ajuns din urmă Sorin, șeful departamentului tehnic. Gheorghe era obișnuit să-l privească nu ca pe un om, ci ca pe o funcție utilă și tăcută.
Cu un an în urmă, directorul încercase să-l oblige pe Sorin să plătească o amendă uriașă pentru o defecțiune a sistemului, deși problema fusese provocată chiar de el. Atunci găsisem dovezile și nu-i permisesem să transforme un angajat nevinovat în țap ispășitor. Sorin nu uitase.