Elena stătea lângă masa din bucătărie și amesteca încet zahărul în ceai. Două rotiri în sensul acelor de ceasornic, apoi două în sens opus. Obiceiul acesta apăruse cu patru luni în urmă, după ziua în care simțise pentru prima dată pe cămașa lui Andrei parfumul unei femei străine.
Andrei intră în bucătărie în timp ce își încheia geaca.
— Trec pe la mama. M-a rugat să-i montez un raft. O să ajung târziu, nu mă aștepta.
Elena puse ceașca pe masă și își privi soțul.
— Atunci du-te. Probabil amanta ta deja te așteaptă în mașină, îi spuse ea cu o liniște desăvârșită.
Andrei se opri în mijlocul bucătăriei. Mâna întinsă spre chei rămase suspendată în aer.
— Ce ai spus?
— Ai auzit foarte bine. Cristina. Mașina albă, numărul care se termină cu șaptezeci și doi. Parchează la două case distanță de blocul nostru. Probabil e convinsă că nimeni nu o observă.
Andrei se întoarse spre ea. Pe chipul lui nu mai rămăsese nici urmă de zâmbet.
— Elena, îți dai seama ce vorbești?
— Îmi dau. De patru luni, în loc să mergi la mama ta, te întâlnești cu ea. Între șapte și zece seara nu poate da nimeni de tine. Cristina este căsătorită. Iar după promovare, se pare că ai considerat că noua funcție vine la pachet și cu o amantă.
Andrei se așeză. Elena știa că nu i se muiaseră genunchii. Pur și simplu înțelesese că de data aceasta nu avea să scape cu două minciuni și un zâmbet.
— E o absurditate. Ai citit prea multe povești pe internet și acum joci teatru?
— Aș fi putut face scandal încă de acum patru luni. În schimb, am tăcut. Am sperat că îți vei reveni, că e doar o prostie trecătoare și că vei pune singur capăt. Ți-am lăsat timp să te oprești.
Andrei începu să-și frece palmele. Elena recunoștea gestul. Îl făcea de fiecare dată când mințea.
— Îți imaginezi lucruri. Chiar am fost la mama. Poți s-o suni.
— Am sunat-o deja. De două ori. De fiecare dată, Valentina mi-a spus că tocmai plecasei de la ea. Tu ajungeai acasă abia după încă trei ore. Știe adevărul și te ajută să minți. Asta mă doare cel mai mult.
Andrei se ridică brusc, merse la chiuvetă, își turnă un pahar cu apă și îl bău aproape dintr-o înghițitură.
— Ai inventat totul. N-ai cum să dovedești.
— Ba da. Acum două săptămâni v-am fotografiat lângă centrul comercial „Galeria”. Vrei să-ți arăt?
El tăcu. Elena așteptă câteva secunde, apoi dădu singură din cap.
— Tăcerea asta îmi ajunge. Du-te, Andrei. Probabil Cristina începe deja să se întrebe unde ești.
A doua zi, Elena se întâlni cu prietena ei, Ioana, într-o cafenea mică. În fața lor se răceau două cappuccino-uri, iar prăjitura rămăsese neatinsă.
— Chiar i-ai spus și ce mașină are, și ultimele cifre ale numărului? întrebă Ioana.
— Da. Știi ce m-a distrus? Nici măcar nu a încercat să vorbească serios cu mine. A plecat pur și simplu. A închis ușa și s-a dus la ea.
Ioana clătină din cap.
— Elena, ai dus povara asta singură patru luni. De ce nu mi-ai spus nimic?
— Pentru că tot speram să-și vină în fire. Credeam că va înțelege ce riscă să piardă. Am așteptat, i-am dat șanse, iar în fiecare zi mă simțeam tot mai naivă.
Ioana sorbi din cafea și lăsă ceașca jos.
— Mama lui chiar știe tot?
— Știe și îl acoperă. La ultima mea vizită mi-a spus: „Un bărbat care are o poziție trebuie să aibă și puțină libertate, Elena. Nu privi lucrurile atât de dramatic.”
— A spus chiar asta?
— Stătea în fotoliu, mă privea de sus și îmi ținea lecții. Ca și cum ar fi trebuit să-i mulțumesc pentru înțelepciune și să învăț să trăiesc cu infidelitatea fiului ei.
Ioana se aplecă spre ea.
— Trebuie să-ți mărturisesc ceva. Acum o lună l-am văzut pe Andrei cu Cristina lângă restaurantul „Portul Vechi”. Au ieșit ținându-se de mână. I-am fotografiat, dar n-am avut curaj să-ți arăt. Iartă-mă că am tăcut.
Elena închise ochii, trase adânc aer în piept, apoi își privi prietena.
— Arată-mi acum.
Ioana îi întinse telefonul. În fotografie, Andrei, îmbrăcat într-un palton nou, mergea lângă o femeie înaltă, brunetă. Degetele lor erau împletite.
— Cristina Popa, spuse Elena. Soțul ei se numește Daniel. Au un fiu și locuiesc în cartierul vecin.
— De unde știi atâtea?
— În lunile astea n-am stat doar să aștept. Am aflat cum o cheamă, unde locuiește și dacă este căsătorită. Probabil Cristina a crezut că poate ieși cu soțul meu fără să suporte vreo consecință.
Ioana se lăsă pe spătarul scaunului.
— Ce ai de gând să faci?
— Am făcut deja primul pas. Acum două zile l-am sunat pe Daniel Popa.
— I-ai spus tot?
— Da. Cât timp ar fi trebuit să mai aștept? Până când Andrei se plictisea? Până când mama lui mă învăța să închid ochii? Până când Cristina își ascundea mașina lângă casa mea și continua să creadă că nu observ nimic?
Ioana o privi uimită.
— Cum a reacționat?
— A tăcut mult. Apoi mi-a spus: „Bănuiam. Vă mulțumesc că mi-ați confirmat.” M-a rugat să ne întâlnim. Am vorbit ieri dimineață. Daniel este un om calm și politicos. A reușit să asculte adevărul, chiar dacă era greu.
— Elena, îți dai seama unde poate duce totul?
— Tocmai asta vreau. Să se termine. Nimeni nu va pune ordine în viața mea în locul meu.