Nu am de gând să pretind că sunt fără greșeală și nici să-mi caut scuze. Eram amândoi oameni maturi. În seara aceea mi-am dorit pur și simplu să simt din nou apropierea unui om, să știu că lângă mine se află cineva cald și viu. Totul s-a întâmplat pe neașteptate, ca și cum lucrurile s-ar fi lăsat duse singure într-o anumită direcție.
A doua dimineață, însă, vedeam foarte limpede că acel moment nu schimbase nimic. Gândurile îmi erau clare și nu-mi făceam iluzii romantice. La șaizeci și patru de ani nu-mi doream să caut un alt soț. În plus, înțelegeam prea bine că Mircea nu era omul alături de care voiam să-mi leg viitorul. El închiria o cameră de la mine, iar o noapte întâmplătoare nu însemna că trebuia să-mi răstorn întreaga viață.
Când ne-am întâlnit dimineața în bucătărie, pe chipul lui am observat un zâmbet ciudat, mulțumit și plin de subînțeles. Am hotărât să lămuresc imediat situația, înainte ca el să-și facă idei greșite.
— Mircea, mai bine stabilim de acum lucrurile, ca să nu apară discuții mai târziu, i-am spus calm, dar hotărât. Ce s-a întâmplat aseară nu se va repeta. A fost un impuls de moment, o slăbiciune trecătoare, nimic mai mult. Rămânem simpli colegi de locuință. Nu vreau o relație de dragoste și nici să trăiesc cu tine ca într-o familie.
S-a pierdut vizibil cu firea. Zâmbetul i-a dispărut, iar privirea i s-a umplut de nedumerire, însă nu m-a contrazis.
— Bine, Elena. Cum vrei tu, a răspuns încet și s-a dus în camera lui.
Am simțit o ușurare imensă. Eram convinsă că mă exprimasem suficient de clar și că nu urmau să apară consecințe neplăcute.
Cât de mult m-am înșelat!
La suprafață, viața noastră a revenit la normal. Treptat însă, în comportamentul lui Mircea au apărut tot felul de ciudățenii, iar acestea au început să mă irite din ce în ce mai tare. Părea că voia să afle, pas cu pas, cât de mult putea înainta și ce anume aveam să-i permit.
La început, totul părea aproape nevinovat.
De pildă, de fiecare dată când începeam să pregătesc cina, chiriașul apărea negreșit în bucătărie. Se uita în oale, adulmeca mâncarea și ofta din greu.
— Ce bunătate faci tu acolo! spunea el lungit. Îmi amintește de copilărie. Iar eu o să mănânc din nou niște paste simple. Alimentele s-au scumpit atât de mult, încât nu-mi mai permit nici măcar o bucată de carne.
Înțelegeam perfect unde bătea. Sperase că mi se va înmuia inima și că aveam să-l invit la masă, oferindu-i o porție din mâncarea mea caldă.
Dar nu intenționam să-i fac jocul.
Îmi puneam liniștită mâncare în farfurie și mă retrăgeam să mănânc în camera mea.
După aceea au început alte neplăceri mărunte. La un moment dat am observat că detergentul de rufe se termina suspect de repede. Rezervele de hârtie igienică, care înainte îmi ajungeau mult timp, dispăreau în doar câteva zile.
N-a durat mult până când am înțeles ce se întâmpla. Mircea încetase pur și simplu să-și cumpere produsele de uz casnic și le folosea pe ale mele fără să mă întrebe.
A trebuit să mai avem o discuție.
— Mircea, îți reamintesc că fiecare dintre noi are bugetul lui, i-am spus direct. Cumpără-ți singur detergent, săpun și toate celelalte lucruri de care ai nevoie.
A strâns nemulțumit din buze și a mormăit ceva despre zgârcenia mea și despre faptul că eram exagerat de pretențioasă. După observația mea, totuși, a încetat să-mi mai folosească lucrurile.
Era limpede că noua situație nu-i convenea deloc.
Probabil că, după acea singură noapte, își imaginase că relația noastră va continua cu totul altfel. Mircea părea obișnuit ca femeia să preia toate grijile gospodărești, să gătească, să asigure confortul și să-i rezolve problemele. Numai că, de data aceasta, scenariul lui obișnuit nu mai funcționa.
În cele din urmă s-a apropiat și ziua următoarei plăți.
Conform înțelegerii noastre, Mircea îmi dădea banii în fiecare lună, pe data de cincisprezece. Până atunci nu fusese nevoie să-i amintesc vreodată. De această dată însă a trecut ziua de cincisprezece, apoi și cea de șaisprezece, iar plata nu a venit.
Chiriașul se comporta în continuare de parcă totul era absolut normal.
În seara zilei de șaptesprezece mi-am spus că ajunsesem la limită. Nu aveam de gând să accept întârzieri și nici să-l las să acumuleze datorii.
M-am dus la ușa camerei lui și am bătut hotărât.
Mircea mi-a deschis cu o carte în mână.
— Mircea, termenul pentru plată a trecut acum două zile, i-am spus pe un ton calm, dar ferm. Când intenționezi să achiți chiria pentru luna următoare?
M-a privit de parcă tocmai îi adresasem o întrebare absurdă. A pus cartea încet pe noptieră și a zâmbit condescendent.
— Elena dragă, ce bani? a întrebat, întinzând larg brațele. Despre ce vorbești? Doar nu mai suntem străini. Locuim împreună, suntem aproape o familie. Chiar trebuie să facem socoteli între oamenii apropiați?
Pentru o clipă, obrăznicia lui m-a lăsat fără cuvinte.
Așadar, își închipuise că o singură apropiere îi oferea automat dreptul de a locui gratis în apartamentul meu pentru tot restul vieții?