— De când anume am devenit noi o familie? l-am întrebat, privindu-l fix. Cu o lună în urmă ți-am spus foarte clar că între noi nu există nicio relație. Nu ești soțul meu, nu ești rudă cu mine și nu ești partenerul meu de viață. Ești un om care închiriază o cameră de la mine. Așa că ai două variante: plătești imediat sau îți strângi lucrurile și pleci din apartament.
Atunci parcă s-a transformat în alt om.
Zâmbetul superior i-a pierit instantaneu, iar fața i s-a schimonosit de furie. Modestia prefăcută și imaginea bărbatului nefericit, nedreptățit de fosta parteneră, au dispărut fără urmă.
— Ești doar o bătrână zgârcită! a șuierat Mircea cu răutate. Eu m-am purtat omenește cu tine. Credeam că am întâlnit o femeie cumsecade, dar tu nu te gândești decât la bani! Ai petrecut o noapte cu mine, iar acum vrei să mă pui să plătesc pentru acoperișul deasupra capului! Cine să te mai vrea pe tine la vârsta asta, cu un asemenea caracter mizerabil?!
I-am susținut privirea fără să mă clintesc.
— Ori plătești camera, ori pleci. Nu există o a treia variantă.
Nu aveam de gând să ridic vocea.
Era evident că Mircea nu dispunea, de fapt, de banii necesari. Cel mai probabil, își făcuse dinainte un plan: voia să se prezinte drept noul meu partener de viață și, în felul acesta, să scape de cheltuiala chiriei.
Numai că planul lui eșuase.
Iritat și umilit, chiriașul s-a întors brusc, a deschis dulapul și a început să-și arunce hainele în geanta sport. Smulgea lucrurile cu furie, trântea ușile și bombănea întruna, făcând tot posibilul să-mi arate cât de indignat era.
Eu am rămas pe hol și am urmărit atent cum își strângea lucrurile. Nu pentru că voiam să prelungesc cearta, ci pentru a mă asigura că nu lua din greșeală și ceva care îmi aparținea.
A terminat destul de repede, în aproximativ douăzeci de minute.
În cele din urmă și-a pus geaca, a luat geanta și a ieșit grăbit din apartament. A trântit ușa atât de tare, încât am avut impresia că au vibrat pereții.
Bineînțeles, cheile nu mi le-a înapoiat.
A doua zi a trebuit să chem un lăcătuș și să schimb butucul încuietorii de la intrare. Nu puteam ști ce i-ar fi trecut prin minte după scandalul acela.
Acum am rămas din nou singură în apartamentul meu mare.
Va trebui să public iar un anunț, să răspund la telefoane, să invit necunoscuți să vadă camera și să aleg un alt chiriaș.
De atunci mă gândesc mereu la discuția pe care am avut-o în dimineața de după acea noapte neașteptată. Nu-i promisesem nimic lui Mircea. Nu-i propusesem să trăiască alături de mine ca un soț, nu-l invitasem să facă parte din familia mea și nu spusesem nicăieri că îl scutesc de chirie.
Dimpotrivă, explicasem totul deschis și fără echivoc. Numisem întâmplarea o greșeală și stabilisem limpede limitele pe care nu aveam să-i permit să le depășească.
El însă, se pare, hotărâse să nu audă niciun cuvânt.
Nu mă condamn pentru slăbiciunea de o clipă. Este viața mea și am dreptul să iau propriile decizii, chiar și atunci când, mai târziu, ajung să regret unele dintre ele.
Cel mai important este că nu am lăsat un străin să profite de bunătatea mea și să se instaleze pe cheltuiala mea.
Cu toate acestea, după această poveste mi-a rămas în suflet un gust amar.
Stau acum în liniște, derulez iar și iar tot ce s-a întâmplat și nu reușesc să înțeleg un singur lucru.
Cum a putut un bărbat trecut de șaizeci de ani să creadă că, după o singură noapte împreună, devenise automat partenerul meu legitim de viață, căruia i se cuveneau locuință gratuită, mâncare și întreținere completă?
Chiar există bărbați care cred că apropierea unei femei înseamnă că ea acceptă să-i întrețină până la sfârșitul zilelor?