Cu o mână sprijinită protectiv pe burtă.
Jos stătea Andrei.
Palid.
Șocat.
Ca un om care înțelegea pentru prima dată ce pierduse.
La câțiva metri se afla Bianca.
Își întindea mâinile spre el, iar lacrimile îi curgeau peste machiajul perfect.
Era genul de fotografie pe care oamenii o distribuie în masă.
Nu pentru că ar cunoaște întreaga poveste.
Ci fiindcă finalul putea fi citit dintr-o singură privire.
Femeia care plecase.
Bărbatul care înțelesese prea târziu.
Amanta care descoperise că toate coroanele furate se transformă, în cele din urmă, în cenușă.
Andrei Dumitrescu privea aceeași fotografie pe ecranul televizorului din biroul său chiar în momentul în care consiliul de administrație vota suspendarea lui temporară.
Alexandru pregătise inițial pentru Ioana o vilă retrasă la munte, în apropiere de Sinaia. Dar ea îi ceruse altceva: un loc în care frigul să nu îi mai intre în oase. Așa că zburaseră spre sud-est, la o casă liniștită de lângă Mangalia, ascunsă în spatele dunelor și al unei perdele de pini bătrâni.
Aerul mirosea a sare, mare și lemn încălzit de soare.
În primele două zile, Ioana aproape că nu făcu nimic.
Dormea.
Mânca pâine prăjită cu miere pe terasă.
Răspundea apelurilor Adrianei.
Și ignora toate știrile care începeau cu numele ei.
În a treia dimineață, merse desculță pe plajă. Vântul îi mișca rochia ușoară, iar o mână îi rămânea mereu sub burta rotunjită.
Alexandru mergea la câțiva metri în urmă.
Suficient de aproape încât să o ajute dacă avea nevoie.
Suficient de departe încât să-i respecte liniștea.
— Nu trebuie să mă păzești tot timpul, spuse ea fără să se întoarcă.
— Nu te păzesc.
— Mergi la exact patru pași în urma mea pe o plajă complet goală.
Alexandru zâmbi ușor.
— Eu îi spun grijă calculată.
Ioana râse fără să vrea.
Sunetul propriului râs aproape o surprinse.
Era ușor răgușit, ca ceva ce nu mai folosise de mult.
Dar era adevărat.
Pe chipul lui Alexandru apăru un zâmbet blând.
Ioana se opri la marginea apei.
Valurile îi atingeau tălpile și apoi se retrăgeau.
— Nu vreau ca oamenii să creadă că tu m-ai salvat, spuse încet.
— Știu.
— Vorbesc serios. Îți sunt profund recunoscătoare. Dar eu am urcat singură în avionul acela.
Alexandru încuviință imediat.
— Așa este.
Ea se întoarse spre el.
— De ce ai făcut atât de mult pentru mine?
Bărbatul privi câteva clipe spre mare.
— Pentru că tatăl tău mi-a salvat cândva viața.
Ioana tăcu.
— Aveam douăzeci și opt de ani. Eram falit și la un pas de ruină. Toți ceilalți vedeau în mine un om care eșuase, un om fără viitor. Tatăl tău a văzut pe cineva care merita o a doua șansă. Când nicio bancă nu a vrut să mă ajute, el a investit în prima mea companie de transport maritim.
Ioana își ținu respirația.
— Nu mi-a spus niciodată.
Alexandru zâmbi cu tristețe.
— Nu era genul de om care transforma bunătatea într-o datorie sau își ținea contabilitatea faptelor bune.
Nu, se gândi Ioana.
Chiar nu fusese.
Alexandru continuă:
— După ce a murit, am rămas mult timp cu sentimentul că nu am reușit să îi întorc niciodată binele. Apoi te-am văzut în seara aceea, în fața restaurantului. Însărcinată. Singură. În frig. Încercând să rămâi în picioare după ce îți văzuseși soțul cu altă femeie. Pentru o clipă m-am gândit la tatăl tău și am știut că nu pot trece mai departe.
Ioana clipi repede, ca să-și țină lacrimile în ochi.
— Mulțumesc, șopti.
Alexandru înclină capul.
— Dar să nu uiți un lucru. Nu eu te-am salvat. Eu doar am deschis o ușă. Tu ai trecut prin ea.
În acea după-amiază, Adriana o sună.
De data aceasta, avea vești bune.
— Consiliul a votat în unanimitate, îi spuse. Andrei a fost înlăturat din toate funcțiile. Autoritățile au deschis o anchetă oficială privind activitatea fundației. În plus, am obținut protejarea temporară a moștenirii tale și a fondurilor necesare sarcinii și îngrijirii medicale. Nu se mai poate atinge de banii tăi.
Ioana se așeză încet pe un scaun de pe terasă.
— Dar copilul?
— Este protejat și el. În cadrul divorțului am obținut măsuri provizorii. Andrei poate lupta în instanță, dar, având în vedere neregulile financiare, abandonul conjugal și celelalte dovezi, poziția lui este slabă.
Ioana expiră lent.
Luni întregi respirase ca un om ascuns de furtună.
Pentru prima dată după foarte mult timp, aerul îi umplu plămânii până la capăt.
— Ioana, continuă Adriana cu o voce mai blândă, trebuie să îți mai spun ceva.
— Ce?
— Andrei a transmis prin avocat că ar vrea să vorbească cu tine.
Ioana își îndreptă privirea spre mare.
Altădată, numai acele cuvinte ar fi fost de ajuns să o zdrobească.
Andrei vrea să vorbească.
Andrei are nevoie de ea.
Andrei o dorește.
Acum însă sunau ca o furtună îndepărtată, undeva dincolo de orizont.
— Nu, răspunse calm.
— Ești sigură?
— Da.
După ce închise, telefonul rămase o vreme în poala ei.
Atunci copilul o lovi ușor.
Ioana zâmbi și își puse palma pe burtă.
— Acum vrea să vorbească, șopti. Ce ciudat, nu?
Copilul lovi din nou.
Ea râse încet.
— Ai dreptate. Nu e deloc ciudat.
Tăcu o clipă.
— Doar prea târziu.
Săptămânile trecură.