Căderea lui Andrei încetă să mai fie o știre de primă pagină și se transformă într-un proces lung.
Anchete.
Audieri.
Conturi blocate.
Foști angajați care începeau să vorbească.
Donatori care cereau răspunsuri.
Bianca apăru o singură dată într-un interviu televizat, plângând și susținând că fusese și ea înșelată. Publicul nu îi arătă însă prea multă înțelegere. Fotografia în care implora lângă un bărbat căsătorit, în timp ce soția lui însărcinată urca demnă într-un avion, spusese deja mai mult decât toate explicațiile ei.
Andrei încercă, la un moment dat, să îi trimită Ioanei un buchet de trandafiri albi.
Exact ca aceia pe care îi aducea acasă după aniversări uitate și promisiuni încălcate.
Ioana îi dărui secției de maternitate a unui spital din Constanța.
Apoi el îi scrise o scrisoare lungă.
Adriana o trimise înapoi, nedeschisă.
Mai târziu, încercă să ajungă la ea printr-un prieten comun.
Ioana întrerupse și acea legătură.
Nu din răzbunare.
Nu din ură.
Ci pentru că își găsise, în sfârșit, liniștea.
Cu o lună înainte de termen, Ioana se întoarse la București pentru o audiere.
Purta o rochie elegantă de maternitate, de culoarea fildeșului, și un palton lung, camel. Părul îi era prins, iar chipul îi rămânea liniștit și concentrat.
Când coborî în fața Tribunalului București, blițurile o orbiră.
De data aceasta nu își plecă privirea.
Nu se ascunse.
Andrei o aștepta deja înăuntru.
Părea mai bătrân.
Nu distrus, așa cum le plăcea tabloidelor să scrie.
Ci golit.
Costumul îi era încă impecabil croit.
Pantofii îi străluceau.
Dar siguranța de sine pe care o purtase odinioară ca pe o armură dispăruse din felul în care stătea.
Când Ioana intră, el se ridică încet.
Ea fu surprinsă de ceea ce simți.
De fapt, nu simți nimic ascuțit.
Nici furie.
Nici durere.
Nici dor.
Doar o tristețe liniștită pentru femeia care fusese cândva.
— Ioana, spuse el aproape în șoaptă.
Avocata ei făcu un pas înainte, dar Ioana o opri dintr-un gest discret.
— E în regulă.
Andrei înghiți greu.
— Arăți bine.
— Sunt bine.
Privirea lui coborî spre burta ei.
Pentru o clipă, durerea îi traversă fața.
— Copilul cum este?
— Sănătos.
— Mă bucur.
Ioana îl privi câteva secunde.
— Chiar te bucuri?
Întrebarea simplă îl lovi mai tare decât orice acuzație.
— Da.
Ea încuviință.
Andrei se apropie puțin și își coborî vocea.
— Știu că nu merit să mă ierți.
— Nu, răspunse Ioana. Nu meriți.
El tresări.
— Am distrus totul.
Ioana clătină încet din cap.
— Nu ai distrus căsnicia noastră, Andrei. Doar ai scos la lumină fisurile care existau de mult.
El își coborî privirea.
— Am fost egoist.
— Ai fost crud, spuse ea fără răutate, dar fără să-l menajeze.
Ochii lui se umeziră.
— Îmi pare rău.
În sfârșit, rostise cuvintele pe care Ioana le dorise cândva atât de mult, încât pierduse nopți întregi așteptându-le.
Dar veniseră prea târziu.
Erau învelite în regret, însă nu mai conțineau nimic de care ea să aibă nevoie.
Ioana inspiră încet.
— Te cred că îți pare rău, spuse. Dar nu mai am nevoie de scuzele tale.
Fața lui Andrei se prăbuși sub greutatea propriei mărturisiri.
— Te-am iubit, șopti aproape fără glas.
Vocea Ioanei se îmblânzi puțin.
— Poate că m-ai iubit. Dar nu în felul în care să știi să mă protejezi.
Ușa sălii de judecată se deschise.
Adriana îi rosti numele.
Ioana se întoarse.
Andrei vorbi din nou.
— Copilul nostru își va cunoaște tatăl?
Ea se opri.
Pentru prima dată după multă vreme, simți din nou furia.
Nu sălbatică.
Nu distrugătoare.
Ci limpede și liniștită.
— Asta va depinde de omul care vei deveni după ce pierzi totul, răspunse ea. Nu de rolul pe care îl vei juca în fața judecătorului.
Apoi intră în sală fără să ezite.
Divorțul dură câteva luni.
Ancheta, mult mai mult.
În cele din urmă, Andrei își recunoscu vinovăția pentru neregulile financiare legate de cheltuielile fictive ale fundației.
Pentru că a colaborat cu autoritățile, evită cea mai severă pedeapsă.
Compania lui, însă, se prăbuși.
Oamenii care îi fuseseră cândva alături dispărură.
Numele Dumitrescu nu mai deschidea uși fără șoapte și priviri bănuitoare.
Într-o dimineață ploioasă de aprilie, Ioana născu.
O fetiță.
Maria Elena Dumitrescu.
Când asistenta i-o așeză pe piept, Ioana începu să plângă atât de puternic, încât medicul zâmbi.
— Se pare că amândouă aveți plămâni foarte buni.
Maria avea părul închis la culoare.
Gura Ioanei.
Ochii îi deschidea încet, de parcă hotărâse încă din prima clipă că tot zgomotul lumii nu o impresiona prea tare.
Alexandru veni mai târziu.
Nu aduse trandafiri.
Nici bijuterii scumpe.
Avea în mâini un iepuraș mic de pluș.
Și o felicitare.
Când îl văzu, Ioana zâmbi.
— Ce cadou extravagant, glumi ea.
Alexandru râse.
— Am auzit că nou-născuții sunt greu de impresionat.
— Așa este, răspunse Ioana. Deocamdată îi judecă pe toți foarte serios.
Alexandru privi copilul.
Chipul lui deveni neașteptat de blând.
— Are puterea ta.
Ioana se uită la fiica ei și clătină din cap.
— Nu.
Apoi zâmbi.
— O are pe a ei.
Un an mai târziu, Ioana stătea în grădina unei case renovate din Cotroceni și o urmărea pe Maria cum pășea nesigură prin iarbă.