— Andrei, începu acesta prudent, avem o problemă serioasă.
Andrei stătea lângă fereastra uriașă a penthouse-ului și privea orașul despre care fusese convins că îi aparține.
— Ce problemă?
— Echipa juridică a doamnei Ioana a depus în această după-amiază cereri urgente în instanță. Mai multe conturi legate de moștenirea ei au fost blocate temporar. În plus, consiliul fundației a primit o notificare oficială privind posibila deturnare a fondurilor caritabile.
Andrei rămase nemișcat.
— Nu pot face asta fără dovezi.
— Au dovezi.
Simți cum i se strânge gâtul.
— Ce dovezi?
— Extrase de cont. Facturi. Transferuri. Și o declarație oficială semnată de Dan Radu.
Toată culoarea îi dispăru din obraji.
Dan Radu fusese contabilul tăcut, aproape invizibil, al fundației.
Prea tăcut.
Prea exact.
Prea atent.
Cu opt luni înainte, Andrei îl concediase fiindcă începuse să pună întrebări incomode despre plățile către o firmă de consultanță care, în realitate, nu existase niciodată.
Andrei fusese sigur că Dan va tăcea de frică.
Se înșelase grav.
— Unde este Ioana? întrebă printre dinți.
— Nu știu.
— Ești avocatul meu.
— Încerc să te țin departe de închisoare, Andrei, răspunse calm bărbatul. Căutarea soției tale nu este prioritatea mea în acest moment.
— Soția mea a provocat totul.
— Nu, spuse avocatul. Nu ea a provocat asta. Tu ai făcut-o, prin propriile tale alegeri.
Andrei fu atât de furios, încât aproape aruncă telefonul prin cameră.
În schimb, închise și își turnă încă un pahar.
La Aeroportul Băneasa, Ioana stătea lângă avionul privat, iar vântul rece îi ridica marginile paltonului.
Nu urcase încă.
Sub luminile pistei, fuselajul alb și argintiu strălucea, însă motoarele rămâneau tăcute. Cerul începea să capete nuanțe palide de violet. Valiza fusese deja dusă la cală, iar însoțitoarea de bord aștepta răbdătoare la câțiva pași.
Alexandru Ionescu se afla puțin mai departe, lăsându-i în mod deliberat spațiu.
Purta un palton închis la culoare și mănuși de piele. Chipul îi era calm. O întrebase o singură dată dacă era sigură de hotărârea ei.
Ioana răspunsese fără ezitare.
Da.
Și totuși, picioarele nu voiau să o ducă înainte.
Să plece nu însemna doar să urce într-un avion.
Însemna să recunoască faptul că visul murise definitiv.
Casa pe care o amenajase cu grijă, cameră după cameră.
Căsnicia pe care o apărase în fața tuturor chiar și atunci când ea însăși nu mai credea în ea.
Bărbatul despre care sperase că va deveni, într-o zi, un tată bun, dacă îi mai oferea puțin timp, puțină răbdare, încă o șansă și încă o iertare.
Acum înțelegea.
Totul fusese o iluzie.
Telefonul îi vibră în buzunar.
Andrei.
Îi privi numele pe ecran.
Apoi apăru altul.
Bianca.
După câteva clipe, din nou Andrei.
Ioana nu răspunse niciunuia.
Alexandru se apropie încet.
— Nu trebuie să răspunzi.
— Știu.
— Dar o parte din tine își dorește.
Pe buzele ei apăru un zâmbet trist.
— Undeva, foarte adânc, încă mai aștept să spună propoziția care ar face totul măcar puțin mai ușor.
— Care propoziție?
— Că îi pare cu adevărat rău.
Alexandru privi spre pistă.
— Oamenii ca Andrei rareori regretă ceea ce au făcut. Regretă abia când îi ajung consecințele.
Ioana înghiți în sec.
Telefonul vibră din nou.
De data aceasta nu era Andrei.
Adriana îi trimisese un mesaj.
„Andrei a fost informat. Ședința consiliului este convocată pentru mâine. Protecția juridică este asigurată. Nu răspundeți decât dacă decideți dumneavoastră.”
Nu răspundeți.
Aproape că îi scăpă un râs amar.
Ani întregi, căsnicia ei fusese o nesfârșită adaptare.
Se adaptase dispozițiilor lui.
Disparițiilor lui.
Minciunilor lui.
Scuzelor lui.
La cinele mondene îi acoperise insultele.
Zâmbise prin singurătate.
Iertase micile cruzimi până când deveniseră ceva obișnuit, aproape parte din mobila vieții ei.
Acum, tăcerea îi aparținea în sfârșit.
— Doamnă Dumitrescu?
Vocea însoțitoarei de bord era joasă și respectuoasă.
— Putem decola imediat ce sunteți pregătită.
Ioana încuviință.
Dar înainte să facă primul pas spre scară, întunericul fu tăiat de două faruri puternice.
Un SUV negru trecu în viteză de poarta de securitate și frână brusc în apropierea hangarului.
Maxilarul lui Alexandru se încordă.
Ioana știa cine venise înainte ca portierele să se deschidă.
Andrei coborî primul.
Avea paltonul desfăcut, vântul îi răvășea părul, iar fața îi era albă de furie.
Bianca ieși după el.
În ciuda frigului, era impecabil aranjată, îmbrăcată într-un palton crem și purtând tocuri complet nepotrivite pentru pista de aeroport. Dar nici ținuta perfectă nu putea ascunde panica de pe chipul ei.
— Ioana! strigă Andrei.
Auzindu-și numele rostit de el, femeia simți cum i se strânge stomacul.
Alexandru făcu un pas înainte, însă Ioana ridică o mână.
— Nu, spuse liniștit. Mă ocup eu.
Andrei se apropie repede, fluturând un teanc de hârtii împăturite.
— Ce naiba crezi că faci?
Ioana nu se clinti.
— Plec.
— Pleci? râse el batjocoritor, dar vântul îi sfâșie râsul. Nu ai dreptul să ne distrugi viața și apoi să fugi.