Așteptase alături de ea până când medicul găsise bătăile inimii copilului.
Puternice.
Regulate.
Vii.
Mai târziu, Alexandru îi mărturisise ceva la care nu se așteptase.
Îl cunoscuse bine pe tatăl ei.
— Tatăl tău m-a ajutat când nu mai aveam nimic, îi spusese. Lasă-mă acum să o ajut pe fiica lui.
La început, Ioana refuzase. Nu mai voia încă un bărbat care să pretindă că o salvează. Viața o învățase deja că ajutorul poate ascunde lanțuri și că unele colivii sunt atât de luxoase, încât îți ia ani să le recunoști.
Dar Alexandru nu hotărâse niciodată în locul ei. Nu îi dăduse ordine și nu așteptase recunoștință. Îi oferise opțiuni. Îi pusese la dispoziție contacte de încredere. O ajutase să evite fotografii curioși. Când avusese nevoie de distanță, îi oferise un avion privat. Când căutase un loc sigur, îi deschisese ușa unei case în care Andrei nu ar fi putut ajunge la ea.
— Pleacă atunci când vei fi tu pregătită, îi spusese. Nu pentru că fugi de cineva. Pleacă pentru că, pentru prima dată, te alegi pe tine.
Acum, Ioana stătea în pragul dormitorului și privea pentru ultima dată viața pe care Andrei o construise în jurul ei ca pe o închisoare strălucitoare.
Perdelele de mătase.
Podelele din marmură.
Camera copilului, în care nu exista încă niciun pătuț.
Pe comodă se afla fotografia lor de nuntă. Andrei o ținea de talie și zâmbea larg, cu acel zâmbet care acum părea doar o mască lucrată cu grijă.
Ioana întoarse rama cu fața în jos.
Apoi luă valiza și ieși fără să privească înapoi.
Partea a doua
Andrei își dădu seama că Ioana plecase abia înainte de prânz.
Până atunci dormise suficient cât să-i treacă efectul șampaniei, ignorase intenționat trei apeluri de la Bianca și se convinsese că izbucnirea soției avea să se stingă de la sine.
Femeile ca Ioana se întorc întotdeauna la tăcere, își spunea.
Mai întâi plâng.
Apoi amenință.
În cele din urmă cedează.
Când intră în bucătărie, se aștepta să o găsească acolo. Și-o imagina cu o cană de ceai fierbinte în mâini, palidă, tăcută și gata să-și ceară scuze fără să îl privească.
Dar penthouse-ul era nefiresc de liniștit.
Nu se auzea fierbătorul.
Nu se auzeau pași.
Ioana nu era nicăieri.
Pe insula din bucătărie zăcea o copie a ecografiei.
Sub fotografie era o foaie.
„Nu îmi voi crește copilul într-o casă în care iubirea este folosită ca armă.”
Andrei privi mesajul mult timp, până când ceața din mintea lui se risipi și fu înlocuită de furie.
O sună imediat.
Nu răspunse.
Mai încercă o dată.
Apelul intră direct în căsuța vocală.
Atunci sună la paza clădirii.
— Doamna Dumitrescu a ieșit foarte devreme în această dimineață, domnule, îi explică recepționerul.
— Cu cine a plecat?
— Nu știu, domnule. O mașină o aștepta în față.
— Ce fel de mașină?
— O limuzină neagră.
Andrei strânse telefonul atât de tare, încât i se albiră degetele.
— Unde a dus-o?
— Nu știu, domnule.
— Nu știi? urlă el.
La celălalt capăt se lăsă tăcerea.
Închise fără să mai spună nimic și o sună imediat pe Bianca.
Ea răspunse după al doilea apel.
— Bună dimineața și ție, murmură senzual.
— Te-a sunat Ioana?
Bianca râse.
— De ce m-ar suna nevasta ta?
— A plecat.
Pentru câteva clipe nu se mai auzi nimic.
Când vorbi din nou, vocea ei își pierduse lejeritatea.
— Unde?
— Nu știu.
— Vorbești serios? Nu știi unde este soția ta însărcinată?
Andrei își încordă maxilarul.
— Nu începe.
— Andrei, dacă a ajuns deja la avocați…
— A ajuns.
Din nou se făcu liniște.
După câteva secunde, Bianca întrebă încet:
— Cât știe?
Întrebarea îi trimise un fior rece pe șira spinării.
— Ce vrei să spui?
— Nu te preface că nu înțelegi. Apartamentul. Mașina. Transferurile din fundație. Mi-ai spus că totul era aranjat perfect.
— Era.
— Era? Vocea ei deveni tăioasă. Andrei, numele meu apare pe unele dintre documente.
— Și a cui e vina?
— A mea? izbucni ea. Tu ai aruncat cu banii de parcă ai fi deținut jumătate din București.
— Aproape că o dețin.
— Nu pentru mult timp, dacă soția ta demonstrează că ai folosit banii unei fundații caritabile pentru tine.
Andrei închise ochii.
Pentru prima dată de când Ioana îi pusese actele în față, simți că pământul începea să îi fugă de sub picioare.
Bianca continuă, mult mai încet:
— Rezolvă.
— O voi face.
— Cum?
— O aduc înapoi.
Bianca scoase un râs amar.
— Chiar crezi că se mai întoarce?
— Este soția mea.
— A fost soția ta, răspunse Bianca rece. Femeia pe care am văzut-o la gala fundației era frântă. Dar cea care ți-a pus actele în față aseară… Andrei, femeia aceea era periculoasă.
El închise.
În următoarele șase ore, făcu ceea ce fac oamenii influenți atunci când frica îi vizitează pentru prima dată cu adevărat.
Dădu telefoane.
Avocaților.
Membrilor consiliilor de administrație.
Bancherilor.
Detectivilor particulari.
Prietenilor care îi datorau favoruri.
Bărbaților care stătuseră cu el în saloane luxoase, fumaseră trabucuri scumpe, ciocniseră pahare cu coniac vechi și îi juraseră loialitate pe viață.
Până la căderea serii, cei mai mulți încetaseră să îi mai răspundă.
La 19:12, telefonul sună.
Era avocatul lui.