Ioana s-a ridicat încet de pe canapea. Simțea fiecare kilogram al sarcinii, gleznele îi erau umflate, iar spatele o durea după încă o noapte în care abia ațipise. Și totuși, în clipa aceea, stătea mai dreaptă decât o făcuse în toate lunile din urmă.
— Banii tăi? întrebă ea cu o liniște care îl neliniști.
Andrei își îngustă privirea.
Ioana luă dosarul așezat lângă ea, scoase copiile extraselor bancare și începu să le întindă pe masa de marmură, una după alta.
Chiria apartamentului din Primăverii.
Colierul cu diamante.
Range Rover-ul.
Transferurile făcute printr-o firmă-fantomă.
Retragerile din conturile fundației.
Bianca Marinescu.
Fața lui Andrei se schimbă.
Doar pentru o fracțiune de secundă.
Dar Ioana văzu.
Frică.
— Ce naiba înseamnă toate astea? întrebă el.
— Dovezi.
Puse paharul pe masă atât de brusc, încât whisky-ul se clătină până la margine.
— Ai umblat prin conturile mele private?
— Prin conturile noastre, răspunse ea fără să ridice tonul. Prin moștenirea mea. Prin banii lăsați de tata. Prin donațiile fundației. Prin tot ce ai cheltuit ca să îți ascunzi aventura sub forma unor cheltuieli de afaceri.
— Nu ai habar despre ce vorbești.
— M-am întâlnit cu Adriana Popescu.
Numele acela îl lovi mai puternic decât toate documentele de pe masă.
Andrei făcu un pas spre ea.
— Nu aveai niciun drept.
— Am avut dreptul de la început până la sfârșit.
— Chiar crezi că mă poți șantaja? Glasul lui deveni rece, ascuțit, amenințător. Ești însărcinată în luna a șasea, instabilă emoțional și complet dependentă de mine. Cui crezi că o să-i dea lumea dreptate? Mie? Sau unei soții părăsite care și-a pierdut mințile?
Ioana simți copilul mișcându-se din nou.
De data aceasta nu fu o tresărire ușoară.
Fu o lovitură hotărâtă.
Își așeză palma pe burtă și, pentru prima dată în seara aceea, zâmbi sincer.
Andrei observă și se încruntă.
— Ce ți se pare atât de amuzant?
— Mult timp m-am întrebat în ce zi ai încetat să mă iubești, spuse ea încet. Astăzi am înțeles că nu mai contează. Pentru că eu am încetat să mai am nevoie de tine.
În penthouse se așternu o tăcere deplină. De afară se auzea doar murmurul îndepărtat al traficului din București.
Apoi Andrei izbucni în râs.
Era un râs plin de dispreț și neîncredere.
— Femeile nu pleacă de lângă bărbați ca mine, Ioana.
Ea ridică plicul și i-l întinse.
— Ai dreptate, răspunse calm. Femeile ca mine nu pleacă pur și simplu. Ele scapă.
Andrei privi plicul câteva clipe, dar nu întinse mâna după el.
Ioana îl așeză între ei, pe masă.
— Avocata mea îl va contacta mâine dimineață pe al tău.
Chipul lui se întunecă.
— Divorț?
— Și un audit financiar complet al tuturor conturilor legate de moștenirea tatălui meu și de fundație.
— Nu vei îndrăzni.
Ioana îl privi drept în ochi.
Ochii ei erau uscați.
Nu mai avea nicio lacrimă pentru el.
— Privește-mă.
Înainte ca Andrei să răspundă, telefonul lui vibră.
Coborî ochii spre ecran.
Bianca.
Desigur.
Ioana văzu numele luminându-se. Cu numai câteva luni în urmă, simpla apariție a acelui nume ar fi sfâșiat-o. În seara aceea, însă, nu mai era decât ultima confirmare a unui adevăr pe care îl acceptase deja.
Andrei răspunse fără să-și ia privirea de la ea.
— Ce e? izbucni el.
Vocea Biancăi se auzi prin difuzor, dulce, dar ușor iritată.
— Iubire, ți-ai uitat butonii la mine.
Iubire.
Un singur cuvânt rămase suspendat între ei ca o otravă.
Ioana trecu pe lângă el fără să spună nimic.
Andrei o apucă brusc de încheietură.
— Unde crezi că pleci?
Ea se uită la mâna lui.
Nu scoase niciun sunet.
Îl privi pur și simplu, atât de liniștit, încât degetele lui slăbiră singure.
Abia atunci răspunse.
— Mă duc să dorm.
Se opri o clipă.
— Pentru prima dată în căsnicia asta, nu te mai aștept.
Intră în dormitor, închise ușa și răsuci cheia.
De cealaltă parte, Andrei îi strigă numele o dată.
Apoi încă o dată.
Ioana nu răspunse.
Deschise dulapul și luă de pe raftul de sus valiza mică pe care o pregătise cu trei zile înainte.
În noaptea aceea nu închise ochii.
Se schimbă în haine largi și moi, scoase fotografia de la ecografie din sertarul noptierei și o puse cu grijă în geantă. Apoi rămase așezată pe marginea patului, privind în tăcere cum întunericul se subțiază peste oraș.
La 6:30, telefonul îi vibră discret.
Pe ecran apăru un mesaj de la Alexandru Ionescu.
„Avionul vă așteaptă la Băneasa. Plecăm imediat ce sunteți pregătită.”
Ioana citi mesajul de două ori.
Alexandru intrase în viața ei în seara în care se prăbușise în fața unui restaurant de lux din centrul capitalei. Prin fereastra uriașă îi văzuse pe Andrei și pe Bianca stând lipiți unul de celălalt, râzând peste pahare de vin, de parcă Ioana nu ar fi existat niciodată.
Făcuse un pas înapoi, iar genunchii îi cedaseră.
Alexandru ieșea chiar atunci din același restaurant.
O prinsese înainte să cadă pe trotuarul înghețat și, fără ezitare, o dusese personal la spital.
Nu îi pusese întrebări indiscrete.
Nu îl interesaseră bârfele.
Nu încercase să se prezinte drept salvator.
Pur și simplu rămăsese acolo.