Marian a uitat să respire când a văzut obiectul. Nu era o haină, nu era lenjerie de schimb și nici vreun lucru care să-i confirme scenariile. Cătălin ținea în mâini o cutie rigidă, solidă, asemănătoare cu acele truse speciale în care se transportă aparatură medicală.
Marian a apropiat telefonul de față și și-a îngustat ochii, încercând să distingă totul. Cătălin a desfăcut închizătorile și a ridicat capacul. În interior, așezate în locașuri moi, erau fiole de sticlă, câteva seringi cu ace lungi și subțiri și niște dispozitive mici cu fire, asemănătoare electrozilor.
— Așază-te, a spus Cătălin calm.
Vocea lui nu mai avea nici urmă din tonul acela ușor batjocoritor pe care Marian îl auzise în alte zile. Acum suna reținut, atent, aproape profesional.
— Începem. Astăzi facem partea dreaptă.
Ioana s-a așezat pe canapeaua din zona de așteptare. Și-a scos sacoul și a rămas într-o bluză subțire. Atunci ochii lui Marian s-au umplut de lacrimi. Pe brațele ei, puțin deasupra coatelor, se vedeau vânătăi palide. Le ascunsese luni întregi sub mâneci, iar el, orbit de gelozie, își spusese că sunt lovituri întâmplătoare, fără importanță.
— Am auzit că iar ai mutat singură scaunele alea grele, a spus Cătălin, scoțând o fiolă. De ce nu m-ai chemat să te ajut?
— Erai în discuție cu clienții, a răspuns Ioana încet. Cătălin, te rog, hai mai repede. Dacă află Marian că eu…
— O să afle sigur dacă mai pui lucrurile pătate în coșul comun, a zâmbit el, fără iritare. Ți-am spus să arunci aici șervețelele folosite, în recipientul special. De ce duci totul acasă?
Ioana a oftat adânc. Marian a văzut cum i-au tremurat umerii.
— Pentru că el spală în fiecare sâmbătă, a șoptit ea. Dacă găsește coșul gol, începe imediat să pună întrebări. Iar dacă vede urmele… mi-e teamă că n-o să înțeleagă. O să creadă că sunt grav bolnavă sau că mor. Sau, poate, o să înceapă să mă compătimească. Iar eu nu vreau asta.
Cătălin a curățat cu un disc de vată pielea din apropierea umărului, puțin sub claviculă.
— Tot nu i-ai spus nimic? a întrebat el obosit.
— Nu pot. Îl cunoști pe Marian. Dacă află că fac tratamentul de jumătate de an și că folosesc din economiile noastre pentru proceduri, o să-mi ceară imediat să mă opresc. O să-mi spună că putem trăi și fără copii, că nu asta e cel mai important lucru. Dar pentru mine este cel mai important, Cătălin. Eu vreau să-i nasc un copil. Vreau să avem măcar o șansă.
Marian rămăsese nemișcat. Pe ecran a văzut cum acul a intrat sub pielea soției lui. Ioana a închis ochii de durere, însă nu a scos niciun sunet. Cătălin a injectat încet lichidul transparent. Pe buzele Ioanei a apărut un zâmbet mic, fragil, pe care Marian nu-l mai văzuse de luni întregi. Era zâmbetul unui om care, în ciuda durerii, continua să spere.
— Suntem în a treia săptămână de stimulare, i-a spus Cătălin, punând seringa folosită într-un recipient sigilat. Valorile sunt bune. Medicul a zis că, dacă evoluția rămâne așa, după două cicluri se poate face transferul. Ioana, Marian e un om normal. Dar dacă tu continui să ascunzi că mergi la un medic ginecolog-endocrinolog și că faci injecțiile aici, în pauza de masă, pentru că nu reușești să ajungi zilnic la clinică, o să înțeleagă totul greșit.
— O să înțeleagă mai târziu, a șoptit ea, trăgându-și mâneca la loc. Când o să-i spun că sunt însărcinată, atunci o să-i explic tot. Acum are comanda aia uriașă pentru hotel, în hală e nebunie. Nu vreau să-l încarc și cu problemele mele…
— Probleme? a întrerupt-o Cătălin. Tu numești asta „probleme”? Tu te lupți pentru ceva ce vă doriți amândoi. Sunteți împreună de zece ani. Ar trebui să treceți prin asta împreună.
Ioana s-a ridicat de pe canapea, și-a netezit fusta și s-a dus la oglindă. Și-a aranjat o șuviță care îi căzuse pe obraz, apoi s-a uitat la ceasul de pe perete.
— Mai sunt cinci minute, a spus ea. Îmi pun bluza de schimb, iar pe asta, unde a rămas pata de sânge, o bag în pungă. Și, Cătălin… îți mulțumesc. Pentru ajutor. Și pentru că nu ai spus nimănui.
— Suntem prieteni, a răspuns el simplu, punând trusa medicală înapoi în dulap. Deși cred că domnul Vasile și-a dat deja seama. Doar că nu se amestecă. Fiica lui a reușit să nască tot după FIV, așa că înțelege foarte bine.
Marian stătea ghemuit între stivele de pin. Lacrimile îi curgeau pe obraji și se amestecau cu praful fin de lemn. Lenjeria pătată. Două perechi pe zi. El fusese convins că era vorba despre o aventură, iar Ioana, în realitate, se schimba înainte și după proceduri ca să nu vină acasă mirosind a medicamente și clinică.
Unele haine încerca să le curețe chiar în birou, dar pe lenjerie mai rămâneau urme, pentru că injecțiile hormonale îi provocau uneori mici sângerări despre care îi era rușine să discute cu soțul ei.
Ascunsese vânătăile, durerea și speranța, nu pentru că nu avea încredere în Marian, ci pentru că se temea de felul în care el ar fi iubit-o: prea mult, până la a renunța la orice. Își imagina că, dacă află, bărbatul ei cu mâini de aur va lăsa totul, se va consuma și îi va cere să oprească tratamentul, punând sănătatea ei mai presus de dorința lor de a avea un copil.