Marian a privit din nou ecranul. Ioana era lângă birou și ținea în mâini o pereche de lenjerie de schimb, simplă, din bumbac. O purta după injecții tocmai ca să nu păteze lucrurile mai scumpe, din dantelă. A împăturit-o atent, a pus-o într-o pungă de plastic și a ascuns punga în geantă.
Marian a oprit transmisia și și-a băgat telefonul în buzunar. Nu se simțise niciodată atât de josnic și de neînsemnat. Își construise în minte o trădare, îi urmărea zâmbetele, mișcările și telefonul, iar în timp ce el o judeca, ea îndura injecții și își cheltuia economiile ca să le dea amândurora o șansă la copilul pe care îl doriseră.
A ieșit din hală, a ajuns până aproape de poartă, dar înainte să treacă de punctul de pază s-a oprit. A rămas o clipă cu mâna în buzunar, apoi s-a întors brusc și a pornit înapoi spre clădirea administrativă.
A urcat la etajul al doilea, a bătut la ușa departamentului de vânzări și a intrat aproape imediat, fără să aștepte răspuns. Ioana era la calculator. Cătălin stătea lângă masa lui, cu un dosar deschis în mână.
Când și-a văzut soțul, Ioana s-a albit la față.
— Marian? a șoptit ea, derutată. Tu nu trebuia să fii acum în hală?
El s-a dus direct la ea, a cuprins-o strâns și a lipit-o de piept. Ioana a scos un sunet scurt de surpriză. Marian și-a îngropat fața în părul ei și a șoptit:
— Iartă-mă. Te rog, iartă-mă, am fost un prost. Am aflat tot. Am văzut tot.
Ioana a încremenit în brațele lui. După câteva clipe s-a desprins încet și l-a privit drept în ochi. În privirea ei se amestecau frica și o speranță atât de slabă, încât aproape că îi era teamă s-o lase să existe.
— Ce anume ai…? a început ea.
— Știu de injecții, a spus Marian, luptându-se cu lacrimile. Știu ce faceți în pauza de masă. Știu că ți-a fost frică să-mi spui. Ioana, eu… am pus o cameră aici. Am crezut că mă minți. Am crezut că te întâlnești cu altcineva.
Ea l-a privit mult timp, cu ochii larg deschiși. Apoi și-a întors capul spre priza din colț, acolo unde era dispozitivul. O clipă mai târziu a început să râdă nervos, în timp ce își ștergea lacrimile.
— Doamne, ce idiot ești, a șoptit ea. Puteai pur și simplu să vorbești cu mine.
— Mi-a fost frică, a recunoscut Marian. Mi-a fost frică să aud un adevăr care ne-ar fi distrus familia. Și, până la urmă, adevărul era cu totul altul…
S-a oprit. Cătălin, care până atunci nu intervenise, s-a dus la dulap, a scos trusa medicală, i-a făcut lui Marian un semn scurt din cap și a ieșit fără să spună nimic, lăsându-i singuri.
— Ioana, a spus Marian, lăsându-se pe vine în fața ei și strângându-i mâinile între ale lui. De ce ai tăcut? De ce nu mi-ai spus că încerci să rămâi însărcinată? De ce ai trecut prin toate astea singură? Aș fi înțeles.
Ioana și-a plecat capul. Lacrimile au început să-i curgă una câte una pe obraji.
— Pentru că te cunosc, a răspuns ea. Ai fi început imediat să-ți faci griji. N-ai mai fi mâncat, n-ai mai fi dormit, n-ai mai fi muncit ca lumea. M-ai fi dus la cei mai buni medici din București, ai fi vândut apartamentul și ai fi dat ultimii bani pe clinici. Și dacă tot nu ar fi mers? Nu voiam să-ți văd dezamăgirea. Voiam să vin la tine abia când vestea bună ar fi fost sigură.
Marian i-a ridicat mâinile la buze și a sărutat cu grijă urmele vineții de pe antebrațe.
— Din ziua de azi nu mai treci niciodată singură prin așa ceva, a spus el cu o hotărâre pe care Ioana o cunoștea bine. Dacă vrei să continui tratamentul, îl continuăm împreună. Dacă trebuie să te schimbi de mai multe ori pe zi, îți cumpăr o sută de seturi și le spăl eu în fiecare seară. Și să nu uiți ceva, Ioana: nu contează dacă va reuși sau nu. Tu ești deja totul pentru mine. Tu ești familia mea și viața mea.
Ioana nu s-a mai putut stăpâni. A izbucnit în plâns și și-a ascuns fața în umărul lui. Marian îi mângâia încet părul, simțind cum îi tremură corpul. Pentru prima dată după multe luni, în sufletul lui s-a făcut liniște adevărată. Nu era liniștea rece a omului care nu mai are întrebări, ci pacea celui care, în sfârșit, înțelesese cât de nedrepte fuseseră propriile lui bănuieli.
După o săptămână, Marian l-a rugat chiar el pe Cătălin să-i explice în detaliu cum se desfășurau procedurile. A vrut să știe ce injecții urma Ioana, la ce ore și care erau pașii următori. Apoi și-a făcut o programare la un specialist în medicină reproductivă și a mers să-și facă analizele necesare, fără să-i spună încă soției.
De data aceasta nu mai voia să fie omul care stă deoparte, se teme și inventează scenarii. Voia să fie pregătit și să devină sprijinul de care Ioana avusese nevoie de la început.
Trei luni mai târziu, Ioana i-a întins un test pe care se vedeau două linii. Marian a rămas mult timp uitându-se la el, de parcă acele două semne subțiri ar fi avut nevoie de câteva minute ca să capete sens. Apoi și-a strâns soția în brațe și a spus încet:
— Știam. Am știut mereu că o să reușim.
Din ziua aceea, a continuat să spele el lenjeria, aproape zilnic. Numai că în obiceiul acela nu mai existau bănuieli, gelozie sau teamă. Rămăsese doar iubirea — aceeași iubire care fusese cândva oarbă și neliniștită, dar care, după ce aproape se rătăcise în propriile suspiciuni, reușise în sfârșit să vadă adevărul.