Cu fiecare zi, Marian devenea mai tăcut. Nu-i mai povestea Ioanei ce se întâmplase în hală, nu mai vorbea despre utilajul cel nou, nici despre cât de frumos prinsese baițul pe ușile unui dulap făcut la comandă. Ea probabil simțea schimbarea. Începuse și ea să pară mai agitată, rămânea tot mai des peste program, spunând că are rapoarte de încheiat, iar când Marian se apropia, întorcea repede telefonul cu ecranul în jos.
Hotărârea s-a format definitiv într-o zi de vineri. Fabrica primise o comandă urgentă și mare pentru mobilierul unui hotel, iar conducerea le ceruse angajaților să lucreze suplimentar în weekend. Marian acceptase imediat.
— Banii în plus ne prind bine, spusese Ioana, ferindu-și, fără un motiv clar, privirea de a lui. Tot zicem de ceva timp că ar trebui să schimbăm electrocasnicele din bucătărie.
Vorbea atât de firesc, încât pentru câteva clipe Marian s-a rușinat de tot ce își imaginase. Apoi i-a revenit în minte coșul plin. Două perechi pe zi. Zi după zi.
Sâmbătă, Marian a ajuns la fabrică exact la opt dimineața. Și-a terminat treaba în hală în jurul orei patru și a așteptat până când cea mai mare parte a angajaților a plecat. Paznicul de la poartă, căruia toți îi spuneau nea Sandu, îl cunoștea de ani de zile și nu s-a mirat când Marian i-a spus că și-a uitat legătura de chei în atelier.
Numai că el nu s-a dus spre atelier. A pornit direct către clădirea administrativă. În buzunarul hainei de lucru avea un dispozitiv mic cumpărat de pe internet. Era o cameră ascunsă, făcută să semene aproape perfect cu un încărcător obișnuit de telefon.
Coridorul gol al departamentului de vânzări era cufundat într-o liniște nefirească, în care plutea doar un miros slab de plastic și hârtie. Marian a deschis biroul cu o cheie dublură. Ironia era că sistemele de închidere pentru mobilierul de birou erau produse chiar în fabrica lor, așa că el cunoștea bine mecanismele și știa cum să intre fără zgomot. Pe masa Ioanei era o ordine impecabilă. Lângă monitor se afla o fotografie făcută cu cinci ani în urmă la Constanța. În poză, el și Ioana zâmbeau spre aparat și păreau cu adevărat fericiți.
I s-a strâns gâtul.
— Iartă-mă, Ioana, dar trebuie să aflu adevărul, a șoptit el atât de încet, încât aproape nu s-a auzit nici pe sine.
A ales o priză într-un colț, lângă dulapul cu documente. Din acel unghi se vedeau bine birourile și canapeaua mică din zona de așteptare. A verificat imaginea în aplicație. Claritatea era bună. Nu se aprindea niciun led, nu clipise nimic, iar camera arăta exact ca un încărcător uitat acolo de cineva.
A plecat din fabrică atunci când afară se lăsa întunericul, simțindu-se murdar sufletește. Își spunea că tocmai încălcase ceva ce nu mai putea repara. Și totuși, îndoiala care îl măcinase atâtea săptămâni s-a liniștit pentru o vreme, de parcă și ea ar fi așteptat acum ziua de luni.
Luni dimineață i s-a părut nesfârșită. În hală se tocise o freză, șeful de schimb bombănea continuu, iar Marian își scotea telefonul din buzunar aproape la fiecare cinci minute. Aștepta momentul în care colegii Ioanei aveau să înceapă programul.
La nouă fix, camera a transmis primele imagini. Biroul era gol pentru câteva clipe, apoi a intrat Ioana. Și-a scos paltonul, s-a dus la oglindă și și-a aranjat fusta. Inima lui Marian a început să bată mai repede. În acel moment, ea i s-a părut atât de cunoscută, atât de apropiată, atât de dragă, încât a simțit o durere scurtă în piept.
Cam după zece minute a apărut Cătălin. Când a trecut pe lângă masa ei, s-a aplecat și i-a spus ceva la ureche. Ioana a zâmbit. Marian a strâns telefonul atât de tare, încât i s-au albit degetele.
În jurul orei unsprezece a venit și domnul Vasile Popescu. Pentru o vreme, toți au discutat despre muncă, au deschis niște documente, au verificat cifre, apoi fiecare s-a întors la ce avea de făcut. Totul era atât de banal, încât Marian a început să se întrebe dacă nu cumva greșise din cap până în picioare și dacă nu exista o altă explicație pentru lenjeria pătată. Dar la ora unu, când a început pauza de masă, atmosfera s-a schimbat brusc.
Stagiarul a ieșit primul. La câteva clipe după el a plecat și domnul Vasile. În birou au rămas numai Ioana și Cătălin.
Ioana s-a ridicat, s-a dus la ușă și a răsucit cheia în broască.
Marian a simțit cum lumea pe care o cunoștea se crapă. Zgomotul utilajelor din jur s-a transformat într-un vuiet îndepărtat, fără sens. A plecat spre capătul depozitului, s-a ascuns după niște stive de scânduri de pin neprelucrate și a rămas cu ochii lipiți de ecran.
— Ai pregătit tot? s-a auzit vocea lui Cătălin din difuzor.
— Da, a răspuns Ioana, tensionată. Doar că mi-e foarte frică. Dacă află Marian…
— N-o să afle nimic. Acum soțul tău e ocupat cu scândurile lui. Hai să nu pierdem timpul, avem doar o oră.
Cătălin s-a îndreptat spre dulapul aflat foarte aproape de camera ascunsă. A deschis ușa și a scos de acolo…