Într-o zi duceam un coș cu rufe la etajul al treilea și, dintr-odată, mi-a trecut prin minte:
„Cât timp voi mai putea trăi așa?”
În aceeași seară l-am sunat pe Vlad.
— Fiule, vreau să mă întorc.
— Atunci întoarce-te, mamă.
— Mai muncesc vreo trei ani. Mai strâng ceva bani. Și gata.
S-a bucurat chiar.
— Mamă, în sfârșit! Hai să facem așa: în următorii trei ani îmi trimiți banii, iar eu îți găsesc un apartament bun. Cu o cameră, lângă un parc. Să ieși din bloc și să poți merge direct la plimbare.
Ideea mi-a plăcut.
După doi ani, Vlad mi-a trimis fotografii.
Un apartament nou.
Pereți luminoși.
Balcon.
De la fereastră se vedea râul.
Priveam imaginile și mă vedeam așezând ghivece cu flori pe pervaz.
Apoi am observat că apartamentul era trecut pe numele lui Vlad.
— De ce este pe numele tău? — l-am întrebat.
— Mamă, așa e mult mai simplu. Tu ești în Portugalia. Procuri, notari, acte… De ce să ne complicăm?
Am acceptat.
De ce să fi refuzat?
Era fiul meu.
Dacă nu lui, atunci cui să-i fi acordat încredere?
Am făcut drumul spre casă cu autobuzul aproape trei zile.
În Portugalia, în septembrie, era încă vreme caldă.
Orașul meu m-a întâmpinat însă cu o ploaie rece și măruntă, iar pe asfalt se lipeau frunzele galbene și ude.
Încă din autogară am început să tremur în jacheta mea subțire.
Dar nu-mi păsa.
Stăteam acolo, inspiram aerul umed și rece și zâmbeam.
Era aerul de acasă.
Nu anunțasem pe nimeni în ce zi urma să ajung.
Voiam să le fac o surpriză.
Le adusesem cadouri nepoților.
Pentru Ioana cumpărasem un șal frumos.
Iar pentru Vlad luasem un ceas scump, pentru care pusesem bani deoparte aproape jumătate de an.
Taxiului i s-a oprit motorul în fața porții.
Mi-am scos valiza.
Am sunat.
Ușa a fost deschisă de Ioana.
Când m-a văzut, nu s-a bucurat. Nu înțelegeam de ce.
Dimpotrivă, chipul i s-a schimbat.
— Doamna Luminia? De ce nu ne-ați sunat?
Vlad a ieșit din cameră.
Purta pantaloni de casă.
Ținea telefonul în mână.
Și el a rămas nemișcat.
— Mamă?
Am râs.
— Cine altcineva?
— Ce faci aici?
Mi s-a părut aproape amuzant.
— Cum adică ce fac? Am venit acasă, fiule.
— Pentru cât timp?
Am lăsat valiza jos.
— Pentru totdeauna.
Așteptam să se repeadă spre mine.
Să mă îmbrățișeze.
Vlad chiar m-a îmbrățișat.
Doar că îmbrățișarea a fost scurtă și făcută cu o singură mână.
Imediat după aceea s-a uitat peste umărul meu spre Ioana.
Am hotărât să nu bag de seamă.
— Nu vă faceți griji, n-am să vă încurc prea mult. Mâine îmi dai cheile de la apartamentul meu. Mă duc să-l văd. Poate trebuie schimbat tapetul. Cumpăr perdele și încep să-l aranjez încet-încet.
Ioana a început brusc să șteargă masa cu mare atenție.
Deși masa era perfect curată.
Vlad și-a dres glasul.
— Mamă… lucrurile nu au ieșit chiar așa.
M-am uitat la el.
— Cum adică „nu au ieșit așa”?
— Acolo locuiește acum Daria.
— Daria?
— Cu Andrei.
— Care Andrei?
Ioana a spus încet:
— S-au căsătorit în august. Ți-am trimis fotografii.
Văzusem fotografiile.
Daria purta o rochie albă și simplă.
Lângă ea zâmbea un băiat.
Atunci mă gândisem:
„Oare unde vor locui? Probabil își vor închiria ceva.”
— Și ei stau în apartamentul meu?
— Mamă, nu știam când te vei întoarce, — a început Vlad. — Poate peste cinci ani. Ce rost avea să rămână locuința goală?
Am simțit cum mi se răcește tot trupul.
— Deci trebuia să vă anunț când am voie să mă întorc în locuința cumpărată cu banii mei?
— Mamă, nu începe.
— Doar întreb.
— Nu am dat apartamentul unor străini. Acolo locuiește nepoata ta.
Am tăcut câteva clipe.
— Bine. Și eu unde voi locui?
— Deocamdată, la noi.
Apoi a adăugat:
— La mansardă este o cameră liberă.
„Deocamdată.”
Cuvântul acela a rămas în mine.
Mult timp l-am auzit repetându-se în gând.
Camera liberă de la mansardă era, de fapt, încăperea pe care ei o foloseau drept debara.
Într-un colț se afla masa de călcat.
Lângă perete erau îngrămădite cutii cu haine de iarnă.
Alături zăcea o bicicletă de copil căreia îi lipsea o roată.
Ioana mi-a eliberat o parte dintr-un dulap.
A adus un divan extensibil.
Am pus pe noptieră fotografia lui Gheorghe.
Alături am așezat sticla cu ulei de măsline primită de la doamna Tereza.
Atât.
Nu mai exista nimic al meu în casa aceea.
În prima săptămână, toți s-au străduit să fie cât mai politicoși.
În a doua au început să se poarte mai relaxat.
Până în a treia, totul devenise deja obișnuință.
Ca în ultimii douăzeci de ani, mă trezeam în jurul orei șase.
Coboram în bucătărie.
Într-o dimineață mi-am dat seama brusc că nimeni nu mai era surprins să găsească micul dejun pregătit pe masă.
— Doamna Luminia, doar sunteți acasă, — spunea Ioana în timp ce se pregătea să plece la serviciu. — Puneți, vă rog, și o mașină de rufe.
După aceea adăuga:
— Și duceți-l pe Matei la școală.
Iar după nici un minut:
— Ar fi bine să faceți și o supă pentru mâine. Eu nu mai reușesc să le fac pe toate.
Găteam.
Spălam.
Făceam curățenie.
Pregăteam ciorbă ca odinioară pentru Gheorghe.
Cu os și carne.
Cu fasole.
Într-o zi Ioana a gustat o lingură și a spus:
— Noi nu mâncăm, de obicei, ceva atât de gras.