N-am răspuns.
Am spălat vasele.
Am călcat cămășile băieților.
L-am ajutat pe David la teme, în timp ce părinții lui urmăreau seriale în sufragerie.
Seara urcam la mansardă.
Înghițeam pastila pentru durere de spate, adusă încă din Portugalia.
Mă întindeam pe divanul extensibil.
Și priveam tavanul înclinat.
Într-o zi coboram scările când am auzit vocea Ioanei.
Vorbea la telefon cu o prietenă.
— Ce pot să fac? Acum locuiește la noi.
A urmat o pauză.
Apoi a râs.
— Măcar am pe cineva care să stea cu copiii. Mai respir și eu puțin. Iar cu apartamentul să se descurce Vlad și să-i explice el.
Nu am mai coborât.
M-am întors încet.
Am urcat din nou.
M-am așezat pe divan.
Și, dintr-odată, mi s-a părut și comic, și dureros.
Douăzeci de ani spălasem podelele în casa altcuiva.
Acolo, cel puțin, eram plătită.
Acum spălam podelele gratuit în casa propriului meu fiu.
Și, în fiecare zi, aveam senzația că ocup un loc care nu-mi aparținea.
Am hotărât să vorbesc cu Vlad în aceeași seară.
Ieșise în curte să fumeze.
M-am dus după el.
— Fiule, vreau să-mi iau apartamentul înapoi.
A oftat greu.
— Mamă, iar începi?
— Da. Iar.
— Și unde s-o trimit pe Daria?
— Asta trebuie să hotărăști tu.
— Știi cât costă acum o chirie? Ei vor da jumătate din salariu pe un apartament. Sunt tineri. Trebuie să-și facă un rost.
M-am uitat la el.
— Eu nu mai sunt om, Vlad?
A tăcut.
— Am șaizeci și patru de ani. Te-am crescut. Ți-am plătit educația. Te-am ajutat timp de douăzeci de ani. I-am sprijinit pe copiii tăi încă din ziua în care s-au născut. Eu mi-am îndeplinit pe deplin datoria de mamă.
Vlad și-a întors privirea.
— Și ce-i cu asta?
— Acum e rândul tău să ai grijă de familia ta.
— Am grijă.
— Atunci fă-o pe cheltuiala ta. Nu pe a mea.
Vlad n-a răspuns.
Câteva secunde a privit dincolo de gard.
Apoi a aruncat țigara în iarba umedă.
— O să mă gândesc.
S-a întors.
A intrat în casă.
Nici măcar nu s-a uitat înapoi.
Duminică a venit Daria.
Singură.
Fără Andrei.
M-a găsit în foișor.
Sortam merele și le puneam separat pe cele lovite.
S-a așezat lângă mine.
Câteva minute am rămas amândouă tăcute.
Ea își răsucea verigheta pe deget.
În cele din urmă, a întrebat încet:
— Bunico, pot să te întreb ceva?
— Întreabă.
M-a privit direct în ochi.
— Este adevărat că tata a cumpărat apartamentul cu banii tăi?
Am încremenit.
— Tu nu știai?
Daria și-a plecat capul.
— Nu.
— Și ce ți-au spus?
— Că apartamentul ne-a fost dăruit de tata și mama la nuntă. Că strânseseră bani pentru noi de mult timp.
A înghițit cu greu.
— Ieri i-am auzit din întâmplare certându-se în bucătărie.
Buzele au început să-i tremure.
Exact cum tremurau când avea trei ani și scăpase bomboana în fața camerei telefonului.
— Bunico, jur că nu am știut.
— Te cred.
— Eu și Andrei o să plecăm.
— Unde?
— Găsim noi ceva.
— Daria…
— Este apartamentul tău.
M-am uitat la ea și n-am știut ce să-i răspund.
Ea era fetița al cărei prim cuvânt îl auzisem de la mii de kilometri distanță.
Pentru ea trimisesem bani.
Pentru ea plătisem aparatul dentar.
Iar acum trebuia să-i spun:
„Da. Pleacă.”
Să-mi dau afară nepoata din prima ei locuință adevărată?
Am îmbrățișat-o.
Strâns.
Mult timp n-am putut rosti nimic.
Dar nici nu mai puteam continua să trăiesc ca până atunci.
În mansardă.
Lângă masa de călcat și cutiile cu haine.
Auzind în fiecare zi acel cuvânt care mă rănea:
„Deocamdată.”
În cele din urmă am spus:
— Nu te grăbi, draga mea.
Daria s-a uitat la mine.
— De ce?
— Mai întâi vreau ca tatăl tău să-mi explice singur totul.
— El a explicat.
— Nu.
Am clătinat din cap.
— Vreau să-mi spună adevărul privindu-mă în ochi.
A trecut o săptămână.
Vlad tace.
În fiecare seară vine de la serviciu.
Se așază la masă.
Mănâncă supa pe care am făcut-o eu.
Apoi își verifică telefonul.
Ioana a devenit brusc foarte drăguță cu mine.
Chiar exagerat de drăguță.
Mă întreabă dacă mă mai doare spatele.
Îmi oferă ceai.
Îmi spune:
— Doamna Luminia, odihniți-vă, spăl eu vasele.
Eu însă continui să mă trezesc în fiecare dimineață la șase.
Stau întinsă pe divanul meu, sub acoperișul înclinat.
Privesc tavanul.
Și mă întreb:
pentru ce m-am întors?
Pentru ce au fost toți acești douăzeci de ani?
Case străine.
Podele străine.
Coșuri cu rufe.
Etajul al treilea.
Spatele bolnav.
Oceanul de la fereastră, care nu a devenit niciodată al meu.
Am muncit pentru fiul meu.
Pentru nepoții mei.
Pentru ziua în care, în sfârșit, mă voi putea întoarce acasă și voi trăi liniștită în propriul meu apartament mic.
Nu am nevoie de un palat.
Nu-mi trebuie o casă mare.
Nu-mi doresc lucruri scumpe.
Vreau doar cheia mea.
Cana mea pe masă.
Patul meu.
Și să pot deschide ochii dimineața știind că nimeni nu-mi va spune:
„Mai poți rămâne aici o vreme.”
O iubesc pe Daria.
Ea nu are nicio vină.
Și mă doare până și gândul că, din cauza mea, va trebui să-și caute altă locuință.
Dar sunt eu vinovată că apartamentul cumpărat cu banii mei a fost dat de fiul meu altcuiva, fără să mă întrebe?
Chiar dacă acel „altcineva” este nepoata mea?
La șaizeci și patru de ani nu merit și eu să am un colț al meu?
Trebuie oare ca o mamă să-i ceară fiului ei adult să-i înapoieze ceea ce ea a câștigat prin douăzeci de ani de muncă grea?
Spuneți-mi sincer: greșesc cu adevărat atunci când vreau să-mi recuperez apartamentul?
Sau ar fi trebuit să tac, să i-l las Dariei și să mă obișnuiesc din nou să trăiesc într-un loc unde pentru mine există doar un „deocamdată”?