Timp de trei seri la rând mi-am făcut bagajul.
Nu aveam prea multe lucruri. În cei douăzeci de ani petrecuți în Portugalia nu reușisem să strâng mare lucru: două pulovere groase, o pereche de papuci de casă și o cutie cu desenele copiilor, care ajunseseră la mine cândva în colete.
Totuși, de fiecare dată când puneam câte un obiect în valiză, mă așezam pe marginea patului și rămâneam mult timp privind pe fereastră.
Dincolo de geam se auzea oceanul.
Frumos.
Nesfârșit.
Și, cu toate acestea, străin.
După atâția ani, nu ajunsese niciodată să-mi fie cu adevărat acasă.
Doamna Tereza, în casa căreia locuisem aproape jumătate din viața mea de adult, mi-a pus în geantă, chiar înainte de plecare, o sticlă de ulei de măsline făcut din măslinele din grădina ei.
— Luminia, — după douăzeci de ani tot nu reușise să-mi pronunțe corect numele, — o să mai vii la noi?
Am clătinat din cap.
— Nu, doamnă Tereza. Acum mă întorc acasă. Pentru totdeauna.
— La voi e deja frig.
— Dar e frigul de acasă.
M-a îmbrățișat cu putere.
Așa îmbrățișezi un om drag.
Și atunci m-am gândit că și acasă voi fi întâmpinată la fel.
Fiul meu.
Nepoții.
În sfârșit, urma să se termine viața aceea nesfârșită între casa altora și valize.
Cât de tare m-am înșelat.
Aveam patruzeci și patru de ani când a murit soțul meu, Gheorghe.
Ghiță era genul de bărbat lângă care o femeie putea să trăiască ani întregi fără să știe cât costă un kilogram de cartofi sau o pâine.
Era maistru într-un atelier de fabrică.
Avea mâini pricepute.
Un temperament liniștit.
În fiecare duminică trecea pe la cofetărie și aducea acasă o cutie cu prăjituri.
Nu pentru că era vreo sărbătoare.
Pur și simplu voia să ne bucure.
Fiul nostru, Vlad, crescuse fără să ducă lipsă de aproape nimic.
Uneori îl dojeneam:
— Ghiță, o să-l răsfățăm prea tare.
Soțul meu râdea doar.
— Cât timp sunt în putere, copilului nostru nu-i va lipsi nimic important.
Inima i s-a oprit chiar în garaj.
Meșterea la mașină.
Nu a apucat să împlinească cincizeci și unu de ani.
În primele luni după înmormântare am trăit ca într-un vis urât.
Mă plimbam prin apartament și vorbeam cu el.
Din obișnuință puneam pe masă două cești.
Uneori aveam impresia că cheia se va răsuci în broască și Gheorghe va intra pe ușă.
O vreme am avut bani suficienți.
Dar niciodată nu fuseserăm prea pricepuți la economii.
În plus, Vlad tocmai își termina studiile universitare.
Încet-încet am înțeles că nu voi putea duce singură totul.
Atunci a venit la mine Laura.
Eram prietene încă din școală.
Stătea în bucătăria mea și amesteca întruna cu lingurița ceaiul neatins, apoi, deodată, mi-a spus:
— Luiza, vino cu mine în Portugalia.
N-am înțeles imediat.
— Unde?
— Să muncești. Femeile noastre câștigă bine acolo. Poți pune bani deoparte și, în același timp, te mai desprinzi puțin de pereții ăștia. Altfel o să te distrugi singură aici.
— Dar Vlad?
Laura s-a uitat la mine de parcă îmi pierdusem mințile.
— Luiza, Vlad are douăzeci și patru de ani. E bărbat în toată firea.
Peste două luni spălam podelele unei case mari, undeva lângă ocean.
Douăzeci de ani înseamnă enorm.
La început m-am ocupat de casă.
Apoi am avut grijă de soțul doamnei Tereza, când s-a îmbolnăvit grav.
Am învățat să gătesc codul exact așa cum le plăcea proprietarilor.
Am început să înțeleg portugheza.
N-am mai plâns în fiecare noapte.
Sau, mai bine spus, aproape în fiecare noapte.
Pe fiul meu l-am văzut în toți acei ani mai ales prin ecranul telefonului.
La telefon am aflat că se căsătorește cu Ioana.
La nunta lor am stat singură într-o bucătărie străină, îmbrăcată într-o bluză elegantă, de parcă aș fi fost și eu printre invitați.
Tot printr-un ecran am auzit-o pentru prima dată pe micuța Daria vorbind.
Prin apel video am văzut cum David se pregătea pentru prima zi de școală.
Apoi a crescut și mezinul, Matei.
Anul acesta, Daria a împlinit optsprezece ani.
Nici acum nu-mi vine să cred.
În mintea mea a rămas aceeași fetiță cu obraji rotunzi, purtând o căciuliță roz cu un moț.
Își întindea mânuța spre ecran și spunea:
— Bunico, ia!
Și încerca să-mi dea o bomboană prin telefon.
Între timp, Vlad a vândut apartamentul nostru, al meu și al lui Gheorghe.
A pus și niște bani de la el și și-a construit o casă la marginea orașului.
Mare.
Cu mansardă.
Cu un foișor în curte.
Când mi-a trimis fotografiile, le-am privit îndelung și m-am gândit:
„Gheorghe ar fi fost mândru de el.”
Bineînțeles că l-am ajutat pe fiul meu.
Cum altfel?
Avea trei copii.
Daria avea nevoie de aparat dentar la un ortodont bun.
David făcea înot la nivel serios.
Ioana ba era în concediu de creștere a copilului, ba încerca să-și găsească un nou loc de muncă.
Aproape tot salariul îl trimiteam acasă.
Pentru mine păstram doar banii de drum, telefon și medicamentele necesare.
Pe ce altceva să fi cheltuit?
Proprietarii îmi ofereau locuință și mâncare.
Mi se părea că banii mei le sunt mai folositori copiilor.
După ce am trecut de șaizeci de ani, însă, spatele a început să mă doară tot mai tare.
În fiecare dimineață îmi era mai greu să mă ridic din pat.