După plecarea soției, apartamentul meu a devenit dintr-odată prea tăcut. Ca să nu rămân singur cu liniștea aceea apăsătoare și pentru a mai câștiga câțiva bani, am hotărât să închiriez camera liberă. Numai că femeia care s-a mutat la mine a adus cu ea mult mai mult decât un simplu bagaj.
După ce și-a strâns lucrurile și a plecat, până și apartamentul părea să aibă un alt glas. Înainte, aici se auzea mereu câte ceva: televizorul pornit în bucătărie, pașii ei pe hol, glasul cuiva la telefon, apa curgând în baie și, aproape zilnic, reproșul devenit deja familiar:
— Iar ți-ai lăsat șosetele unde ai apucat?
Privind în urmă, chiar și certurile noastre făceau parte din viața aceea plină de zgomote.
Apoi, totul s-a oprit.
Treisprezece ani de căsnicie s-au încheiat repede și aproape banal. Soția mea cunoscuse un alt bărbat, își pusese hainele în valize, îmi spusese că „de mult timp era nefericită” și plecase cu o liniște stranie, ca și cum ar fi decis doar să-și schimbe abonamentul de telefon. Nu am ridicat vocea. Nu am implorat-o să rămână. Nici măcar nu am încercat să o opresc.
Am închis ușa în urma ei și am rămas câteva minute privind mânerul, de parcă simplul meu gest ar fi putut să întoarcă timpul.
Abia după vreo lună am înțeles că, dacă nu umpleam singur golul rămas în casă, golul acela avea să mă înghită cu totul. Așa că am pus un anunț pentru camera liberă. Banii în plus mi-ar fi prins bine, iar ideea de a avea din nou un om în apartament nu mi se mai părea deloc rea.
Au început să răspundă tot felul de persoane: studenți, cupluri tinere și zgomotoase, bărbați care întrebau încă din primul mesaj dacă „musafirii de weekend” erau acceptați. Eram aproape hotărât să șterg anunțul când am primit un mesaj diferit.
„Bună ziua. Caut o cameră pentru aproximativ două luni. Lucrez, nu am vicii și promit să păstrez curățenia. Mă numesc Elena.”
A venit în aceeași seară. Purta un palton gri, iar în ochii ei se vedea calmul unei femei obișnuite de multă vreme să se bazeze numai pe propriile puteri.
— Pot să văd camera? m-a întrebat.
I-am arătat apartamentul. Elena a privit cu atenție fiecare încăpere, fără să facă aproape niciun comentariu.
— Îmi convine, a spus în cele din urmă. Dacă nu vă deranjează că muncesc mult și, de obicei, nu sunt prea vorbăreață.
— După căsnicia mea, asta sună mai degrabă ca un avantaj.
Pentru prima dată, chipul ei s-a luminat într-un zâmbet.
Așa a devenit Elena chiriașa mea.
În primele zile ne-am întâlnit foarte puțin. Pleca înainte să se lumineze bine și se întorcea târziu, seara. Era mereu ordonată, atentă și tăcută. Până și pantofii îi scotea lângă ușă fără zgomot, de parcă într-o cameră alăturată ar fi dormit un copil.
După ea rămânea în bucătărie miros de cafea proaspătă și o urmă discretă de parfum floral.
Uneori, conversațiile noastre se rezumau la câteva cuvinte.
— Cum a fost ziua?
— Bine.
— Doriți un ceai?
— Mulțumesc, nu.
Nu mă întreba nimic despre viața mea și nu încerca să pătrundă în lucrurile pe care nu le spuneam. Pentru asta îi eram recunoscător. Totuși, simplul fapt că mai exista cineva în locuință începea să schimbe atmosfera. Podeaua scârțâia din nou, ușile se închideau, cănile se atingeau ușor în chiuvetă.
Liniștea nu mai era atât de compactă.
În a treia noapte însă, totul s-a schimbat.
M-am trezit în jurul orei două, din cauza unui sunet abia perceptibil. La început am crezut că venea de pe scară. După câteva secunde l-am auzit din nou.
Cineva plângea încet.
M-am ridicat din pat și am ieșit pe hol. Lumina din bucătărie era aprinsă.
Elena stătea la masă, îmbrăcată într-un tricou lung de casă, și ținea cana cu ambele mâini. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar plânsul ei era aproape fără glas.
Am rămas nemișcat în prag.
— Îmi pare rău… V-am trezit?
— Nu. Ce s-a întâmplat?
Și-a șters repede fața cu palma.
— Nimic. Mi se mai întâmplă.
— Pentru „nimic” oamenii nu plâng, de obicei, în felul acesta.
Prin perdeaua lacrimilor, Elena a schițat un zâmbet amar.
— Încă nu mă cunoașteți.
M-am așezat pe scaunul din fața ei. Pentru câteva clipe nu am spus niciunul nimic.
— Se căsătorește, a rostit ea pe neașteptate.
— Cine?
— Bărbatul cu care am locuit patru ani. Astăzi a pus pe internet o fotografie cu verighetele. Era lângă o altă femeie.
Dintr-odată, multe lucruri au început să se lege: valiza, camera închiriată doar pentru două luni, calmul acela exagerat din privirea ei.
— Îmi pare rău.
— Nu trebuie. Eu am fost cea care l-a părăsit.
— Atunci de ce plângi?
Elena și-a ridicat ochii roșii spre mine.
— Pentru că uneori poți lua decizia corectă și, cu toate acestea, durerea să fie cumplită.
Cuvintele ei m-au atins într-un loc pe care îl credeam închis.
— Știu sentimentul, am spus încet.
— Și pe dumneavoastră v-a părăsit cineva?
— Dacă vreți să formulez mai elegant… soția mea a plecat cu alt bărbat.
De data aceasta, Elena a râs cu adevărat.
— Ce frumoasă locuință comună ne-a oferit viața!
Am pus ibricul la fiert.