Elena îl privi cu atenție.
— Exact, Mihai. Am reușit. Singură. Prin munca mea. Tu, în schimb, de câțiva ani nu faci altceva decât să stai în fața televizorului. Gata. Sărbătoarea s-a terminat. Sunt obosită.
Se ridică de la masă.
Mihai continua să strige, iar Radu bombănea nemulțumit, însă Elena nu mai asculta nimic.
A intrat în dormitor, a scos de sub pat o geantă mare de voiaj și a început să-și pună lucrurile în ea.
Se mișca repede, ca și cum pregătise în gând plecarea cu mult timp înainte.
Nu a luat prea multe. A pus doar hainele necesare, actele, laptopul de serviciu și câteva produse cosmetice.
În curând, din hol s-au auzit zgomote și voci agitate.
Ioana îi îmbrăca pe copii, plângându-se cu voce tare tatălui ei de comportamentul „nebunesc” al mamei.
După câteva minute, ușa de la intrare s-a trântit.
Musafirii plecaseră.
În urmă rămăseseră un teanc de vase murdare și o aniversare distrusă.
La scurt timp, Mihai a apărut în pragul dormitorului.
Fața îi era roșie de furie. Respira greu și o privea în tăcere pe Elena, care închidea fermoarul genții.
În cele din urmă, bărbatul zâmbi disprețuitor.
— Cui îi mai trebuie o femeie de șaizeci de ani? O să pleci cu orgoliul tău, o să stai în garsoniera aia dărăpănată fără renovare și o să te întorci singură la mine. Numai că va trebui să mă gândesc dacă mai vreau să te primesc după rușinea pe care ne-ai făcut-o în fața copiilor!
Elena își îndreptă spatele, strânse mânerele genții și îl privi direct în ochi.
— Nu mă voi întoarce la tine în genunchi, Mihai. Mâine vin oamenii să-mi ia biroul de lucru și mașina de cusut. Iar vasele după musafiri le vei spăla singur. Doar îmi amintești mereu că tu ești adevăratul stăpân al casei.
Își încălță pantofii, își încheie paltonul și ieși pe palier fără să se uite înapoi.
Afară, vântul aspru de noiembrie o lovi imediat peste față. În locul oboselii cu care se obișnuise, Elena simți însă o ușurare neașteptată. De parcă o povară uriașă, purtată ani întregi până când devenise aproape familiară, dispăruse dintr-odată de pe umerii ei.
Garsoniera mătușii o întâmpină cu miros de tapet vechi și praf adunat în timp.
Era frig. La ferestre atârnau perdele decolorate, iar parchetul bătrân scârțâia la fiecare pas.
Elena lăsă geanta lângă ușă, intră în bucătărie, aprinse becul palid din tavan și se așeză pe un scaun de lemn.
O vreme, privi în jurul ei. Bucătăria era goală, rece și departe de a fi primitoare.
Apoi zâmbi pe neașteptate.
Locuința îi aparținea.
Numai ei.
Aici nu mai avea să stea nimeni în spatele ei, explicându-i cât de mici trebuiau tăiați cartofii. Nimeni nu avea să-i hotărască ce să facă cu proprietatea ei și nimeni nu avea să-i ceară să renunțe la ultimul lucru al ei pentru confortul altor adulți.
Următoarele săptămâni s-au transformat pentru Elena într-o singură perioadă lungă și plină de treburi.
Și-a luat concediu de la serviciul principal și și-a dedicat aproape tot timpul renovării.
Banii puși deoparte i-au permis să cheme specialiști pentru schimbarea țevilor și refacerea instalației electrice. Restul a hotărât să-l facă singură. A lipit tapet nou, deschis la culoare, a spălat geamurile până au strălucit, a ales mobilă accesibilă și s-a străduit să transforme locuința mică într-un cămin simplu, cald și plăcut.
În primele zile, telefonul suna fără încetare.
Cel mai des o căuta Ioana.
Fiica îi enumera toate nemulțumirile adunate și îi cerea să termine odată cu „spectacolul”, să-și vină în fire și să se întoarcă la Mihai.
— Mamă, cât mai continui? Tata a rămas singur! Nici măcar o supă simplă nu știe să-și facă!
Elena asculta fără să o întrerupă.
După ce fiica își termina tirada, îi răspundea politicos și închidea.
Nu mai voia să explice nimic și nici să se justifice.
Mihai nu o sunase deloc.
Aștepta cu aer mândru ca soția să înțeleagă ce greșeală îngrozitoare făcuse și să vină singură să-și ceară iertare. În trecut, după puținele lor certuri serioase, Elena era cea care făcea primul pas. Nu suporta să trăiască mult timp în conflict și încerca mereu să restabilească pacea.
De data aceasta însă treceau zile, apoi săptămâni, iar ea nu se întorcea.
Încet, Elena se obișnuia cu o viață cu totul diferită.
Seara nu mai trebuia să stea ore întregi la aragaz și să pregătească mâncare pentru un bărbat care cerea mereu ba cina, ba o gustare, ba ceva dulce lângă ceai. Putea să iasă la plimbare în parcul din apropiere, să stea într-o cafenea mică sau pur și simplu să petreacă seara în propria casă, în liniște deplină.
Schimbarea i se vedea și pe chip.
Fața îi devenise mai luminoasă, iar cearcănele întunecate începeau să dispară.
Mai mult, descoperise că viața singură era nu doar mai calmă, ci și mai puțin costisitoare.
Salariul și veniturile suplimentare îi ajungeau pentru toate cheltuielile necesare. Pentru prima dată după mulți ani, reușise chiar să pună deoparte o sumă frumușică fără să stabilească dinainte pe ce urma să o cheltuiască.
Pur și simplu economisea.
Pentru ea.
Într-o dimineață de sâmbătă, cam la o lună după plecare, cineva sună insistent la ușă.