Elena citea. Puse cartea deoparte, își strânse mai bine halatul călduros în jurul trupului și merse în hol.
Se uită prin vizor.
Pe palier stătea Mihai.
Nu arăta prea bine. Haina îi era închisă neglijent, părea obosit și mototolit, iar în mână ținea un buchețel sărăcăcios format din trei garoafe care începeau deja să se ofilească.
Elena răsuci cheia și deschise puțin ușa, fără să scoată lanțul.
— Bună, fugaro, încercă Mihai să zâmbească, dar expresia îi ieși rigidă. Poate îți lași soțul să intre și să vadă cum te-ai instalat în noul tău palat?
— De ce ai venit, Mihai? întrebă Elena calm.
Îi privi hainele neîngrijite și înțelese imediat. Viața de zi cu zi de care el se folosise atâția ani, considerând-o un lucru firesc, se destrămase fără ea aproape din prima clipă.
— Hai, nu mai fi supărată, Eleno. A trecut o lună întreagă. Ți-ai arătat caracterul, bravo, ne-ai impresionat pe toți, spuse el, încercând să împingă florile prin deschizătura ușii. Vino acasă. În frigider aproape că nu mai este nimic, cămășile sunt toate șifonate. Ioana nu poate veni să mă ajute, are și ea destule probleme. Îmbracă-te, chem un taxi acum.
Elena nu răspunse.
Doar îl privea.
În vocea lui nu exista regret, vinovăție sau măcar recunoașterea faptului că ar fi putut greși.
Vorbea iritat, asemenea unui om venit să-și recupereze menajera care hotărâse, dintr-un motiv inexplicabil, să nu-și mai îndeplinească îndatoririle. Părea convins că Elena se va bucura să-l vadă, își va strânge repede lucrurile și îl va urma ascultătoare.
Ea se uită o clipă la florile ofilite, apoi din nou la soțul ei.
Luna petrecută separat nu micșorase deloc convingerea lui că avea întotdeauna dreptate.
— Casa mea este acum aici, Mihai, spuse Elena liniștit. Prin urmare, nu mai am unde să mă întorc.
Chipul lui se schimbă instantaneu.
— Vorbești serios? Vrei să distrugi o familie pentru o garsonieră? ridică el vocea. Dacă te îmbolnăvești, cine o să te ajute? Bătrânețea bate la ușă, iar tu faci lucruri fără rost! Întoarce-te acasă cât încă îți mai cer frumos!
Elena își păstră tonul neschimbat.
— Am hotărât deja, Mihai. Învață să-ți calci singur cămășile. Iar data viitoare când faci supă, taie cartofii exact în bucățile care îți plac.
Închise ușa în fața soțului furios și răsuci cheia în broască.
O vreme, de pe palier s-a auzit mormăitul lui indignat.
Apoi pașii grei s-au îndepărtat și s-au pierdut undeva pe scări.
Elena se întoarse în bucătărie.
Pe masă se afla o cană frumoasă, cumpărată de curând special pentru ea. Porni fierbătorul electric și se apropie de fereastră.
În curte, îngrijitorul aduna fără grabă ultimele frunze ale toamnei. Printre norii grei și cenușii, soarele palid de iarnă își făcu loc pentru câteva minute.
În locuință era cald.
Era liniște.
Și, pentru prima dată după foarte mulți ani, Elena simțea că pacea aceea îi aparținea cu adevărat.