— Mamă, am lăsat trotineta pe palier. Să-i ștergi roțile, te rog, înainte să intre copiii în casă cu toată mizeria. Și luați-l cineva pe cel mic, că mă doare spatele de când îl țin în brațe, spuse Ioana în loc de salut, în timp ce își scotea haina.
Elena și-a șters mâinile de șorțul de bucătărie și a ieșit să-și întâmpine fiica.
Cei doi nepoți au trecut în fugă pe lângă bunică, iar unul dintre ei a răsturnat scăunelul din hol.
Ioana și-a atins rapid mama pe obraz și i-a pus în brațe o pungă de hârtie.
— La mulți ani, mamă! Este pentru tine. Ceva pentru casă. Am ales cu drag.
Apoi s-a dus imediat în bucătărie, să verifice ce pregătise Elena pentru masă.
Femeia a privit în pungă.
Înăuntru erau câteva prosoape de bucătărie și o spatulă de silicon pentru tigaie.
Pentru câteva clipe, Elena a rămas fără să spună nimic. Cadoul i s-a părut un simbol dureros de exact al întregii sale vieți de familie. A oftat încet și a pus punga pe măsuța de lângă oglindă.
Nu se așteptase la bijuterii scumpe sau la o vacanță la mare.
Dar nici să primească, la împlinirea vârstei de șaizeci de ani, încă niște lucruri pentru bucătărie nu era tocmai plăcut.
La scurt timp, masa s-a umplut de zgomot.
Mihai s-a transformat pe loc într-o gazdă jovială. Turna băuturile, făcea glume cu voce tare și îi povestea lui Radu întâmplări din tinerețe pe care familia le auzise de atâtea ori, încât le-ar fi putut spune pe dinafară.
Ioana gusta cu poftă din salate și își certa periodic copiii, cerându-le să nu mai întindă mâna spre farfuriile celorlalți.
Elena se așezase la marginea mesei.
De acolo îi era cel mai ușor să se ridice mereu: să aducă pâine, să schimbe o furculiță, să aducă șervețele sau să pună pe masă încă o farfurie.
După un timp, Mihai a ridicat paharul și a lovit ușor în el cu cuțitul.
— Ei bine, propun să bem pentru sărbătorita noastră! anunță el solemn. Elena a ajuns o femeie în vârstă, o pensionară adevărată. De-acum poate să renunțe la serviciu, să stea acasă, să aibă grijă de nepoți și să coacă plăcinte.
Se opri intenționat, privind în jur ca și cum urma să dezvăluie un lucru extraordinar.
Apoi continuă, mulțumit de sine:
— Și tocmai de aceea avem o veste minunată. Eu și soția mea am discutat și am hotărât să vindem garsoniera primită de la mătușă. Banii îi dăm vouă, Ioana. Vă cumpărați un apartament cu trei camere, ca să nu mai stați înghesuiți cu cei doi copii. Familia trebuie să se ajute!
Ioana aplaudă bucuroasă.
Radu aprobă din cap și întinse imediat mâna după încă o bucată de carne la cuptor.
— Tată, vă mulțumim din suflet! spuse Ioana însuflețită, apoi se uită repede la mama ei. Nu mai știam de unde să scoatem bani. Cu dobânzile de acum, un credit este imposibil. Mamă, când pregătești actele? Poate începi chiar de mâine?
Elena își așeză încet furculița lângă farfurie.
În cameră se lăsă brusc liniștea. Doar televizorul uitat deschis continua să vorbească încet în fundal.
Mai întâi, Elena l-a privit pe Mihai.
Pe chipul lui se citea satisfacția omului convins că tocmai făcuse un gest mărinimos, hotărând cu generozitate soarta bunului altcuiva.
Apoi și-a îndreptat privirea spre fiica ei.
Ioana nici nu lua în calcul posibilitatea ca mama să refuze.
— Nu voi vinde nicio garsonieră, spuse Elena clar. Și nu voi pregăti niciun act.
Zâmbetul lui Mihai dispăru imediat.
Se încruntă, puse paharul pe masă și se aplecă înainte.
— Ce vorbești, Elena? Noi am hotărât deja! Fiica noastră nu are unde să locuiască normal, iar tu te agăți de cocioaba aia ca și cum ai păzi-o de toți!
— Noi nu am hotărât nimic, Mihai. Tu ai decis singur, le-ai spus tuturor și apoi te-ai felicitat pentru generozitate. Apartamentul este al meu și va rămâne al meu.
Vocea ei era calmă, deși în interior totul i se strânsese într-un nod rece.
Ioana pufni nemulțumită și își împinse farfuria, de parcă își pierduse brusc pofta de mâncare.
— Mamă, vorbești serios? Nu vrei să dai o locuință propriei fiice? Tu și tata stați singuri într-un apartament mare. La ce-ți trebuie a doua casă? Să stea goală și să se umple de praf? Eu credeam că suntem familie. Dar se pare că pentru tine contează numai folosul personal!
Elena zâmbi trist.
Ultimele rămășițe ale răbdării pe care le strânsese ani întregi începeau să dispară.
— Folosul meu? Ioana, aproape în fiecare weekend îți aduci copiii la mine, pentru că tu și Radu vreți să vă odihniți. Le cumpăr haine din salariul meu, fiindcă voi nu aveți niciodată bani suficienți. Chiar și o parte din reparația mașinii voastre am plătit-o eu. Iar acum încă lucrez aproape o normă și jumătate, în timp ce tatăl tău zace toată ziua pe canapea și le explică tuturor cum arată o familie adevărată.
Mihai lovi cu pumnul în masă.
Paharele tresăriră cu un clinchet subțire.
Până și copiii, care până atunci abia dacă ascultaseră discuția adulților, amuțiră speriați.
— Așa vorbești cu fiica ta? strigă Mihai. La vârsta ta ai uitat cu totul ce înseamnă rușinea! Apartamentul trebuie să rămână în familie, nu să stea inutil! Ești soția mea și ești obligată să ții cont de ce spune bărbatul casei. Dacă nu eram eu, în viața ta n-ai fi făcut nimic!