— Taie cartofii mai mărunt. În curând sosesc musafirii, iar bucățile sunt cât pumnul. Cum o să mănânce cineva salata asta?
Mihai se oprise în pragul bucătăriei, cu mâinile împreunate la spate, urmărindu-și soția asemenea unui critic de restaurant care tocmai descoperise o greșeală de neiertat în farfuria din fața lui. Elena nu i-a răspuns. A răsturnat cartofii tăiați într-un castron emailat și a întins mâna spre borcanul de castraveți murați.
— De treizeci de ani tai cartofii cam la fel, spuse ea liniștit, încercând să desprindă cu vârful cuțitului capacul metalic. Și niciodată nu s-a plâns nimeni că în salata boeuf bucățile sunt prea mari.
— Înainte mai aveai timp să te ocupi de casă. Acum stai mereu cu nasul în rapoartele tale contabile. Pentru gospodărie nu-ți mai rămâne nicio clipă, mormăi Mihai iritat.
Se așeză pe scăunelul din bucătărie și își întinse picioarele în papucii vechi de piele, blocând aproape tot culoarul.
În acea zi, Elena împlinea șaizeci de ani.
Nu simțea deloc nevoia să-și sărbătorească aniversarea. Dacă ar fi depins de ea, s-ar fi trezit fără alarmă, ar fi mers la coafor, și-ar fi cumpărat o felie mică de prăjitură bună, apoi ar fi petrecut seara în liniște, cu o carte interesantă în mâini.
Mihai hotărâse însă altceva.
Nici măcar nu considerase necesar să discute cu soția. Pur și simplu îi spusese că Ioana urma să vină la ora cinci împreună cu soțul și copiii. Până atunci, pe masă trebuiau să fie un fel principal cald, două salate și mai multe aperitive.
Așa că Elena nu se mai desprinsese de aragaz încă de dimineață. Spre prânz, spatele începuse, ca de obicei, să o doară.
Contribuția lui Mihai la pregătiri fusese simplă: mersese să cumpere pâine. Când s-a întors, s-a dus direct în fața televizorului, explicând că în bucătărie era prea cald și aerul devenise irespirabil.
Acum stătea pe scăunel și îi dădea indicații.
— Ioana a sunat acum aproape o oră. Vin mai devreme, așa că grăbește-te, îi spuse el. Și astăzi, la masă, discutăm și despre vânzarea garsonierei. Ioana trebuie să-și ia de mult o locuință mai mare. Pun și ei niște bani, iar de credit nu vor mai avea nevoie.
A rostit totul pe un ton atât de firesc, de parcă vânzarea fusese deja încheiată, iar tuturor le rămânea doar să semneze actele.
Elena a încremenit, cuțitul încă în mână.
În adâncul ei se ridica încet o căldură apăsătoare, un val de furie pe care se obișnuise să-l îngroape și să nu-l lase niciodată să iasă la suprafață.
Garsoniera îi revenise Elenei cu aproximativ șase luni în urmă, după moartea unei mătuși fără copii. Locuința era veche, aproape de marginea orașului și avea nevoie de reparații serioase. Pentru Elena exista însă un amănunt esențial: apartamentul era al ei.
Era singura proprietate asupra căreia putea hotărî fără să ceară voie nimănui.
Toți anii de căsnicie îi petrecuseră în locuința moștenită cândva de Mihai de la părinții lui. Iar bărbatul nu pierdea nicio ocazie să-i amintească cine era, de fapt, stăpânul acolo. De fiecare dată când Elena pomenea despre zugrăvit sau despre schimbarea mobilei, Mihai începea să vorbească despre „casa familiei”, în care nimic nu putea fi mutat fără aprobarea lui.
— Nu voi vinde garsoniera. Am mai discutat asta, răspunse Elena reținut, apoi se apucă din nou să taie castraveții. Este proprietatea mea. Vreau să o renovez și să o dau în chirie. Așa voi avea un venit în plus la pensie.
Mihai zâmbi batjocoritor, își trecu palma peste bărbia nebărbierită și o privi ca pe un copil care tocmai spusese o prostie.
— Ce chiriași? Te auzi ce vorbești? Țevile sunt vechi, trebuie schimbate tapetele, trebuie făcută renovarea. De unde luăm bani? Ioana, Radu și cei doi copii abia se descurcă în apartamentul lor cu două camere. Fiica noastră are nevoie de ajutor, iar tu te gândești la câștiguri din chirie. Ai devenit egoistă, Elena. Numai la tine te mai gândești.
Elena a ales să tacă.
Înțelesese cu mult timp în urmă că o ceartă cu Mihai rareori ducea undeva.
El considera că toți cei din jur trebuiau să țină cont mai întâi de dorințele lui, iar nevoile fiicei lor erau, în ochii lui, mai presus de orice discuție.
Cu câțiva ani înainte, Mihai ieșise la pensie după o perioadă lungă de muncă într-un mediu nociv. De atunci nu încercase nici măcar o dată să-și găsească o ocupație suplimentară. Își petrecea cea mai mare parte a zilei întins pe canapea, urmărind emisiuni politice și explicând tuturor cum ar trebui să-și organizeze viața.
Elena, în schimb, continua să lucreze ca economist la o firmă mică de construcții. Seara mai prelua și alte lucrări, întocmind documentele contabile pentru câțiva întreprinzători.
Cu puțin înainte de ora cinci, din hol s-au auzit voci puternice și pași grăbiți de copii.
Musafirii sosiseră.
Ioana a intrat prima — gălăgioasă, plină de energie și aproape întotdeauna nemulțumită de ceva. În urma ei a apărut Radu, încărcat cu sacoșe în care se aflau sucuri și câteva sticle de vin ieftin.