Blănosul începea să-l aștepte încă de la cotitură.
Când recunoștea pașii băiatului, ieșea pe cărare, șchiopătând ușor cu un picior din spate. Probabil fusese rănit demult, iar acum încerca să nu se sprijine prea mult pe laba aceea.
Matei se așeza pe treapta verandei. Câinele se culca lângă el și își sprijinea capul greu pe genunchii băiatului.
Uneori rămâneau așa o oră.
Alteori chiar două.
Până când se lăsa întunericul.
Matei îi descurca blana cu degetele și îi scotea scaieții.
Și îi vorbea.
Blănosul știa să asculte mai bine decât oricine.
Elena a început să se teamă cu adevărat în noiembrie.
Orele lui Matei se terminau pe la unu și jumătate, însă băiatul ajungea acasă tot mai târziu, în jur de cinci, iar uneori chiar aproape de șase.
Pantalonii îi erau murdari până la genunchi, mâinile reci ca gheața, iar geaca mirosea limpede a câine.
— Unde ai fost?
— M-am plimbat.
— Pe unde? Afară e întuneric și frig.
— Doar m-am plimbat.
Elena o suna pe Iulia.
Fiica ei asculta cu atenție, ofta greu în telefon și promitea că va vorbi cu băiatul.
Vorbea.
Dar Matei îi răspundea mamei exact la fel:
— M-am plimbat.
La scurt timp, vecina Rodica, care locuia lângă fântână, a venit să-i ceară puțină drojdie și, ca din întâmplare, i-a spus:
— Elena, băiatul tău stă în fiecare zi pe lângă casa Popescu. Îl văd de la fereastră. Ar trebui să verifici ce face acolo. Veranda e putredă, poate să se prăbușească peste copil în orice clipă.
În noaptea aceea, Elena aproape că nu a dormit.
Și-a imaginat cum veranda veche cade peste Matei. Cum băiatul se prăbușește într-o pivniță părăsită. Cum stă acolo cu adolescenții care fumează lângă căminul cultural.
În zori, femeia a hotărât fără să mai stea pe gânduri: a doua zi avea să-l urmărească și să afle unde dispărea nepotul ei.
În ziua următoare a venit primul îngheț ușor.
Bălțile căpătaseră o pojghiță subțire de gheață, iar iarba de pe marginea drumului se albise de brumă.
Elena a așteptat să iasă Matei pe poarta școlii, apoi a pornit după el, păstrând o distanță de aproximativ o sută de metri.
Inima îi bătea atât de tare, încât de două ori a fost nevoită să se oprească pentru a-și trage sufletul.
Matei a intrat pe ulicioara cunoscută.
Elena l-a auzit fluierând încet.
O clipă mai târziu, ceva cenușiu și zburlit a ieșit de sub veranda veche și s-a repezit direct la picioarele băiatului.
Femeia s-a apropiat și s-a ascuns după un tufiș de liliac, lângă gardul aproape prăbușit.
De acolo putea vedea totul.
Și putea auzi fiecare cuvânt.
Matei stătea pe treapta verandei, iar câinele era întins lângă el, cu botul sprijinit pe gheata băiatului.
Matei desfăcea folia în care se afla o chiftea.
— Mănâncă, Blănosule. Bunica a făcut azi chiftele bune. Cu ceapă.
Câinele a început să mănânce.
Matei îl mângâia încet pe spate.
— Mama m-a sunat ieri, a spus el după o vreme. Zice că acolo totul e bine. Doar că obosește tare. Spune mereu că e bine. Dar vocea ei sună de parcă tocmai a plâns. Eu îmi dau seama.
A tăcut câteva secunde.
— Zice că strânge bani și o să ne cumpărăm apartamentul nostru. Ca să nu mai plătim pentru casa altora. Dar eu nu vreau apartament. Vreau să se întoarcă mama.
Blănosul i-a lins mâna.
Matei a râs pe neașteptate, scurt și aproape fără glas.
Inima Elenei s-a strâns dureros.
Era prima dată când auzea râsul nepotului ei.
— Bunica e bună, a continuat Matei. Chiar e bună. Îmi face plăcinte. Mi-a cumpărat geacă nouă. Mă întreabă mereu cum a fost la școală… Dar eu nu știu ce să-i răspund. Ea nu mă cunoaște aproape deloc. Și eu abia o cunosc.
Băiatul l-a scărpinat pe câine după ureche.
— Și mai e ceva… Mi-e teamă să mă obișnuiesc cu ea. Dacă mă obișnuiesc, mama se întoarce și mă ia, iar eu o să fiu trist din nou. Poate că mama nici nu mai vine. Nici tata n-a venit.
Ultimele cuvinte i-au ieșit tremurat.
Apoi s-a aplecat și și-a lipit obrazul de capul aspru al câinelui.
— Tu nu pleci nicăieri, nu-i așa? Tu ești aici. Mă aștepți mereu. Doar că îți este frig. O să-ți mai aduc un sac. Sau îți dau geaca mea veche. Acum am una nouă.
Elena nici măcar nu și-a dat seama când au început să-i curgă lacrimile pe obraji.
Nu încerca să le șteargă.
Rămăsese în spatele tufișului, o femeie de șaizeci și șapte de ani, cu basmaua strânsă în jurul capului, plângând ca un copil.
Dintr-odată și-a amintit de Iulia când era mică.
Și ea stătuse de multe ori pe aceleași trepte. Pe atunci casa nu era părăsită, familia Popescu locuia acolo, iar bătrâna Paraschiva obișnuia să le dea copiilor pere dulci.
Elena și-a amintit cum se întorcea târziu de la fermă și aproape niciodată nu găsea timp să stea de vorbă liniștit cu fiica ei.
Apoi Iulia plecase la studii în oraș și o suna doar o dată pe săptămână.
Cu timpul, amândouă — mamă și fiică — uitaseră cum să poarte o conversație adevărată.
Acum aceeași poveste se repeta cu nepotul ei.
Elena nu voia să se întâmple din nou.
A ieșit de după tufiș.
Sub piciorul ei, gheața subțire a trosnit răsunător.
Matei s-a întors brusc și s-a ridicat în picioare.