Blănosul a mârâit imediat și s-a așezat între băiat și femeia pe care încă nu o cunoștea.
— Bunico… Matei a pălit. Eu… eu doar…
— Liniștește-te, Matei. Nu e nimic rău.
Elena s-a apropiat și s-a așezat lângă el pe treapta veche.
Câinele a continuat să o privească atent, dar nu a mai mârâit.
— De când îi dai de mâncare?
— Din octombrie, a răspuns băiatul aproape în șoaptă. O să mă cerți?
— Nu.
Elena și-a întins cu grijă mâna spre câine.
Blănosul i-a mirosit degetele.
A stat câteva clipe pe gânduri.
Apoi i-a lins palma.
— Am auzit tot, i-a spus Elena încet. Iartă-mă. N-a fost bine să te ascult pe ascuns. Dar mi-am făcut atât de multe griji pentru tine, încât nu mai știam ce să fac.
Matei și-a plecat privirea.
— Ascultă-mă, a continuat ea, cuprinzându-i mâna rece în palma ei caldă. Nu mai trebuie să te ascunzi aici. Înțelegi? Nu trebuie să vii într-o casă părăsită doar fiindcă ai nevoie să vorbești cu cineva. Poți să-mi spui mie orice. Despre mama ta. Despre tata. Despre școală. Despre tot ce vrei. Poate că nu știu întotdeauna să răspund cum trebuie, dar să ascult știu.
— Și dacă…
— Dacă te obișnuiești cu mine, iar mama se întoarce și pleci la ea, eu voi fi fericită. Pentru că vei fi din nou lângă mama ta. Eu o să vin să vă văd, iar tu vei veni la mine în vacanțe. Suntem familie, Matei. Iar oamenii din aceeași familie nu dispar unul din viața celuilalt.
Băiatul a rămas tăcut.
Apoi a dat ușor din cap.
După aceea a mai dat o dată.
Iar peste o clipă și-a îngropat fața în umărul bunicii și a început să plângă.
Era prima dată în toate lunile acelea.
Elena îl mângâia pe cap și se uita la câine.
— Pe blănosul ăsta îl luăm acasă, a hotărât ea. Ajunge cât a înghețat sub veranda aceea. În curte mai avem cotețul lui Azorel. Trebuie doar reparat puțin acoperișul. Îl facem împreună?
Matei și-a ridicat ochii plini de lacrimi.
— Serios?
— Bineînțeles. Dar mai întâi îl ducem la cabinetul veterinar din oraș. Să vadă medicul ce are la picior. Și trebuie să-i aranjăm blana. Așa cum arată acum, nu mai e câine, e un car de fân.
Matei a râs printre lacrimi.
Era a doua oară în aceeași zi.
Cotețul l-au reparat sâmbătă.
Elena ținea scândura, iar Matei bătea cuie.
De două ori băiatul s-a lovit cu ciocanul peste degete, iar bunica a suflat peste locul dureros, exact cum făcea cu mulți ani în urmă, când Iulia era mică.
Pe acoperiș au prins o bucată de carton asfaltat găsită în șopron.
Înăuntru au pus o haină veche vătuită și aceeași pânză de sac pe care Matei o adusese de sub veranda abandonată.
Blănosul și-a mirosit cu atenție noua locuință, s-a rotit de trei ori și s-a culcat.
Părea că trăise acolo dintotdeauna.
La cabinetul veterinar, câinele s-a purtat neașteptat de liniștit.
Doar că nu s-a desprins nicio clipă de picioarele lui Matei.
Medicul i-a examinat laba și le-a spus că rana era veche. Osul se sudase singur, de aceea animalul șchiopăta puțin, iar durerea putea reveni, probabil, doar înainte de schimbarea vremii.
Blana încâlcită a fost tunsă.
Sub smocurile murdare a apărut un câine foarte frumos — cenușiu, cu pete roșcate deasupra ochilor și o privire uimitor de inteligentă.
— Uite ce chipeș este, a spus Elena în drum spre casă.
— Știam eu, a răspuns Matei cu toată seriozitatea.
Duminică seara, Iulia a sunat.
Matei a luat singur telefonul și, pentru prima dată în toată toamna, a vorbit mult cu mama lui, fără răspunsurile scurte cu care o obișnuise.
Mai întâi i l-a arătat pe Blănos.
Apoi i-a apropiat telefonul de bot, ca și cum câinele ar fi putut să-și vadă mama.
După aceea i-a arătat cotețul nou și degetul pe care se vedea încă o mică vânătaie.
— Mamă, să vezi! Bunica a hotărât să-l ținem pe Blănos la noi! Și mâine facem colțunași cu cartofi. Bunica a zis că sunt destul de mare și trebuie să învăț.
Pe ecran, Iulia a tăcut câteva secunde.
Apoi și-a șters pe ascuns ochii cu mâneca și a întrebat:
— Mamă, ce i-ați făcut? Înainte nu vorbea niciodată atât.
Elena doar a zâmbit.
În decembrie a căzut, în sfârșit, prima zăpadă adevărată.
Matei nu mai venea de la școală pe lângă ulicioara pustie. Mergea pe strada principală.
La poartă îl așteptau acum, în fiecare zi, doi oameni dragi lui.
Blănosul începea să latre atât de tare, încât îl auzea aproape toată strada.
Iar bunica ieșea pe trepte, potrivindu-și basmaua călduroasă.
— Bunico! Am luat zece la lucrarea de matematică! striga Matei încă de lângă gardul vecinului.
— Nu se poate! Ce veste minunată! Vino încoace și povestește-mi tot.
Și el povestea.
Despre lucrare.
Despre Cezar, care între timp îi devenise prieten adevărat.
Despre doamna Cristina.
Despre serbarea pregătită la școală de Sfântul Nicolae și despre poezia pe care fusese ales să o recite.
Continua să vorbească și la cină, în timp ce Elena îi turna ceai cu cătină.
Povestea și după aceea, când bunica spăla vasele lângă chiuvetă.
Iar Blănosul stătea întins în antreu, pe covorașul vechi, unde avea voie să intre în zilele cu ger puternic, și îi asculta cu atenție pe amândoi.
Nu mai era singurul din acea casă care știa să asculte cu adevărat.