De trei săptămâni la rând, Elena îi pregătea lui Matei, nepotul ei, două sandvișuri cu salam pentru școală. Și tot de trei săptămâni băiatul se întorcea acasă cu stomacul gol.
La început, femeia nu s-a îngrijorat. Și-a spus că băiatul era în creștere și că, probabil, îi venise o foame cât pentru doi. Într-o seară însă, la cină, l-a văzut cum ascunde cu grijă sub masă o bucată de chiftea, învelită într-un șervețel. Nu l-a întrebat nimic. Matei îi răspundea oricum mai ales cu „da”, „nu” sau „nu știu”. Dacă bunica mai punea o întrebare, băiatul se închidea în camera lui până dimineață.
Cu doar câteva luni înainte, încăperea aceea fusese camera de oaspeți, cu un bufet plin de veselă și un covor vechi pe perete. Acum locuia acolo un băiat de zece ani pe care Elena îl văzuse, până în toamna aceea, de cel mult cinci ori în toată viața lui.
Iulia își adusese fiul în ultimele zile ale lui august. Coborâseră din microbuz lângă primărie: Matei avea un rucsac în spate, Iulia ținea două genți grele, iar ochii îi erau roșii după o noapte nedormită.
— Mamă, nu va dura mult, îi spusese ea în bucătărie, în timp ce Matei stătea pe trepte. Poate un an, cel mult un an și jumătate. În Polonia se câștigă bine la depozit și am aranjat deja totul. Singură nu mai reușesc să mă descurc cu el. Știi și tu cât costă toate acum: haine, ghete de iarnă, meditații la matematică. Nici pentru chirie nu mai ajung banii.
— Nu sunt împotrivă, Iulia. Să stea aici. Doar că aproape nu mă cunoaște.
— O să te cunoască. E un copil bun, mamă. Numai că e mai tăcut.
Despre tatăl lui, Matei își amintea foarte puține lucruri. Bărbatul plecase din familie când băiatul avea patru ani și, de atunci, nu-l mai sunase nici măcar de ziua lui. Iulia nu vorbea despre fostul soț, iar Matei nu întreba nimic. Trăiseră doar ei doi până când banii au început să se termine mai repede decât venea următorul salariu.
A doua zi dimineață, Iulia a plecat. Matei a mers cu ea până la stație și a rămas acolo până când autobuzul a dispărut după cotitura de lângă iaz. Apoi s-a întors în curte cu o expresie atât de tristă, încât Elenei i s-a făcut imediat dor să-l strângă la piept. Și-a deschis chiar brațele.
Băiatul a trecut însă pe lângă ea fără un cuvânt și s-a încuiat în cameră.
Așa a trecut toată luna septembrie. Elena îi cocea plăcinte cu varză, îi făcea supă cu perișoare, despre care Iulia îi spusese că era mâncarea preferată a lui Matei, apoi mersese până în orașul din apropiere să-i cumpere o geacă nouă. Băiatul mulțumea, mânca și purta haina.
Vorbea însă foarte puțin.
— Cum a fost azi la școală? îl întreba bunica.
— Bine.
— Ți-ai făcut vreun prieten?
— Nu.
— Îți place învățătoarea? Doamna Cristina e o femeie bună. O știu de când era doar o fată.
— E bine.
De obicei, aici se încheia conversația.
În ziua în care totul a început, ploua încă de dimineață. Era o ploaie măruntă și rece de octombrie, care părea să pătrundă prin orice haină. Matei se întorcea de la școală pe drumul cel mai scurt, printr-o ulicioară unde de ani întregi aproape nimeni nu mai locuia.
Acolo se afla casa abandonată a familiei Popescu. Ferestrele erau bătute în scânduri, gardul strâmb dispăruse aproape cu totul în urzici, iar acoperișul verandei se lăsase într-o parte.
De sub verandă s-a auzit, deodată, un lătrat.
Nu era un lătrat rău sau amenințător. Se auzea răgușit, slăbit și parcă speriat.
Matei s-a oprit.
Printre scândurile ude au strălucit doi ochi. După câteva clipe, a apărut botul unui câine cenușiu, cu pete roșcate, acoperit de blană încâlcită. Smocuri de păr îi atârnau în toate părțile, iar de coaste i se prinsese un scai mare. Era un câine destul de masiv, dar atât de slab, încât coastele i se vedeau clar pe sub blana udă.
— Al cui ești? a întrebat Matei încet.
Câinele, desigur, nu i-a răspuns.
Doar l-a mirosit cu prudență și a dat o dată din coadă, ca și cum ar fi vrut să afle dacă băiatul necunoscut putea fi crezut.
Matei și-a scos rucsacul, l-a deschis chiar sub ploaie și a scos un sandviș.
Câinele l-a înghițit aproape din două îmbucături și a mâncat până și șervețelul lipit de pâine.
Al doilea sandviș a dispărut la fel de repede.
— Ce blănos ești, a spus Matei, privindu-l cu atenție. Ești cel mai blănos câine pe care l-am văzut vreodată.
Așa a primit câinele numele Blănosul.
Din ziua aceea, Matei s-a întors acasă numai pe lângă casa părăsită.
La început îi dădea lui Blănosul doar sandvișurile primite la școală. Apoi a început să-i aducă bucăți de chiftea, pâine și oase rămase de la supă. Într-o sâmbătă, a schimbat cu un coleg pe nume Cezar un pachet de hrană uscată pentru câini, oferindu-i stiloul lui preferat, cu gel și lumină.
Cezar n-a priceput prea bine de ce avea nevoie un băiat de la țară de mâncare pentru câini, dar n-a vrut să renunțe la un schimb atât de avantajos.
Sub verandă, Matei i-a amenajat animalului un fel de culcuș. A luat din șopron o bucată de pânză de sac, pe care Elena o păstra pentru cartofi, și a întins-o într-un loc uscat, în spatele unui butoi vechi. Apoi a găsit printre buruieni un lighean de plastic și l-a așezat astfel încât în el să se strângă apa de ploaie.