Orașul începu, încet, să șușotească. Oamenii vorbeau despre potriviri ciudate, despre cineva care îi lua de pe lume pe cei care, cândva, trecuseră prea departe de orice hotar.
Dar nimeni nu lega încă toate firele într-o singură poveste.
Încă.
Ana-Maria înțelegea că de acum înainte avea să fie mai greu.
Puteau auzi.
Puteau deveni bănuitori.
Dar nu avea de gând să se oprească.
Fiecare pas era măsurat.
Fiecare mișcare — exactă.
Ea nu se răzbuna.
Ea încheia ceea ce începuse în pădure.
Iar undeva, la sute de kilometri depărtare, ceilalți încă trăiau.
Râdeau.
Respirau.
Fără să știe că timpul lor începuse deja să curgă invers.
Ana-Maria mergea pe urmă.
Încet.
Neabătut.
Și, cu fiecare zi, în ea rămânea tot mai puțin dintr-un om și tot mai mult din ceea ce făcuse războiul din ea.
A treia urmă ieși singură în fața ei.
Nu prin zvonuri, nu prin discuții — printr-o greșeală. Unul dintre cei rămași fusese mai puțin prudent. Nu se ascunsese în cătune, nu se pierduse printre mineri, nu se dizolvase în mulțimea portului. Hotărâse să ducă o viață obișnuită.
Și tocmai asta îl trădă.
Ana-Maria îl văzu în piață. Printre oameni, voci, miros de pește și scânduri ude. Stătea lângă o tarabă, se certa cu o vânzătoare și părea cel mai banal om din lume. Prea banal.
Dar mâna.
La încheietură licări sticla — veche, crăpată.
Ceasul.
Ea trecu pe lângă el fără să încetinească pasul.
Dar înăuntru ceva făcu un clic rece.
Acum ei mai erau cinci.
Acesta nu semăna cu primii doi. Nu bea, nu răcnea, nu ieșea în evidență. Casă, muncă, câteva vorbe rare cu vecinii. Uneori chiar zâmbea.
Trăia.
Ca și cum noaptea aceea n-ar fi existat niciodată.
Ana-Maria îl urmări o săptămână.
În fiecare zi.
La fiecare pas.
El se întorcea acasă la aceeași oră. Se oprea lângă poartă, se uita în jur. Uneori — prea atent.
Simțea.
Nu pe ea.
Altceva.
Frica aceea căreia nu-i poți da nume.
Ana-Maria cunoștea sentimentul. Când trecutul merge în urma ta, chiar dacă nu-i auzi pașii.
În noaptea aceea nu se mișcă imediat.
Așteptă.
Stătu în umbră până când lumina din casă se stinse. Până când siluetele dispărură de după ferestre. Până când totul din jur încremeni.
Abia atunci se apropie.
Ușa era încuiată.
Dar asta nu schimba nimic.
Intră fără zgomot.
El se trezi înainte ca ea să ajungă lângă pat.
Se ridică.
Și înțelese pe loc.
— Nu… — suflă el.
Nu era o întrebare.
Era recunoaștere.
Ana-Maria se opri la câțiva pași.
— Îți amintești? — întrebă.
El strânse pleoapele.
— Eu… eu n-am vrut… m-au silit…
Cuvintele rămaseră suspendate în aer.
Goale.
Neputincioase.
Ea îl privi mult.
Pentru prima dată.
Nu ca pe o țintă.
Ca pe un om.
Și, deodată, văzu.
Frica. Căința. Încercarea jalnică de a se apăra cu vorbe.
Dar nu era destul.
— Prea târziu, — spuse ea încet.
Când totul se termină, nu plecă imediat.
Rămase lângă el.
Ascultă liniștea.
Trei.
Mai rămâneau patru.
După aceea, ceva se schimbă.
Nu în jur.
Înăuntru.
Până atunci totul fusese simplu: țintă, drum, rezultat.
Acum apăruse altceva.
Gânduri.
Întrebări.
Le izgonea.
Dar ele se întorceau.
Următorul se dovedi cel mai greu.
Inelul.
Îl găsi departe de oraș, într-o exploatare minieră. Acolo unde oamenii dispăreau mai repede decât apucau să fie cunoscuți. Acolo unde nimeni nu întreba cine ești și de unde vii.
Era atent.
Prea atent.
Își schimbase numele. Felul de a vorbi. Chiar și mersul.
Dar inelul nu-l scosese.
De ce?
Ana-Maria nu înțelegea.
Poate era amintire.
Poate frica de a uita cine fusese.
Îl supraveghe mult.
Mai mult decât pe ceilalți.
Și, pentru prima dată, se îndoi.
Nu de ea.
De ceea ce făcea.
El îi ajuta pe oameni. Împărțea mâncare. Se punea în fața celor slabi.
Ca și cum încerca să plătească.
Dar trecutul nu dispare.
Doar așteaptă.
În seara aceea, ea se duse singură la el.
Pe față.
Fără umbră.
El o văzu imediat.
Și păli.
Mâna cu inelul îi tremură.
— Tu… — șopti.
— Da.
Nu fugi.
Nu se apără.
Rămase doar pe loc.
— Te-am așteptat, — spuse el.
În cuvintele lui nu era nici ură, nici frică.
Doar oboseală.
— De ce nu l-ai scos? — întrebă Ana-Maria, arătând spre inel.
El își privi mâna.
— Ca să țin minte.
Ea tăcu.
— Nu cer milă, — continuă el. — Dar… am încercat să fiu alt om.
Ana-Maria închise ochii pentru o clipă.
Ceva tresări în ea.
Apoi se stinse.
— Nu ajunge, — spuse.
El încuviință liniștit.
Patru.
Mai rămâneau trei.
Dar de acum totul era altfel.
Fiecare pas următor devenea mai greu.
Nu din pricina primejdiei.
Din pricina gândurilor.
Tot mai des nu-și amintea noaptea aceea.
Ci pe ea însăși.
Cea de dinainte.
Următorul era glasul.
Cel care condusese totul.
Pe el îl lăsase pentru final.
Dar el o găsi primul.
Se întâmplă pe neașteptate.
Într-o seară, când se întorcea, Ana-Maria simți.
Prezența.
Străină.
Nu se întoarse.
Dar știa.
Era aproape.
— Greu ai mai ajuns, — se auzi în spatele ei.
Același glas.
Răgușit.
Calm.
Ea se opri.
Se întoarse încet.
El stătea în umbră.
Aproape neschimbat.
Doar ochii îi erau alții.
Mai tari.
— Am știut că ai scăpat, — spuse el. — Oamenii ca tine nu mor așa ușor.
Ana-Maria tăcea.