— I-ai curățat deja pe ceilalți? — zâmbi el strâmb. — Bună treabă.
Liniștea dintre ei se făcu grea.
— De ce? — întrebă el deodată.
Ea îl privi îndelung.
— Pentru că m-ai lăsat vie.
El pufni.
— O greșeală.
— Da.
Stăteau față în față.
Doi oameni care nu mai existau.
Doar învelișuri.
— Încheiem? — întrebă el.
— Da.
Dar ea nu se mișcă.
Nici el.
Secundele se lungiră.
Apoi el își coborî privirea.
— Știi… — rosti încet. — Eu am înțeles atunci. Mai târziu. Că aveai să te întorci.
Ana-Maria nu răspunse.
— Și totuși am trăit, — continuă el. — E caraghios, nu?
Ea făcu un pas înainte.
El nu se dădu înapoi.
Și, dintr-odată, totul dispăru.
Nu pădurea.
Nu noaptea.
Nu durerea.
Doar golul.
Ana-Maria se opri.
Mâna nu se ridică.
Pentru prima dată.
El se uită la ea.
— Nu poți? — întrebă.
Ea nu răspunse.
Pentru că nici ea nu știa.
Și chiar în clipa aceea înțelese.
Dacă ar face-o — nimic nu s-ar schimba.
Nici atunci.
Nici acum.
Nici mai târziu.
Golul ar rămâne.
Pentru totdeauna.
El aștepta.
Dar ea își lăsă mâna jos.
— Pleacă, — spuse.
El nu crezu.
— Ce?
— Pleacă.
Tăcere.
Lungă.
Apoi el încuviință încet.
Și plecă.
Fără cuvinte.
Fără să se uite înapoi.
Ana-Maria rămase singură.
Stătu mult în același loc.
Până începu să se lumineze.
Doi încă mai rămâneau.
Dar ea nu-i mai căută.
Drumul se sfârșise.
Nu acolo unde crezuse.
Se întoarse la București.
În tăcere.
Nevăzută.
În aceeași cameră.
La aceeași oglindă.
Șterse vechile cuvinte.
Și nu scrise altele.
Trecu timp.
Mult timp.
Într-o zi, scoase armonica.
Aceeași.
Pentru fratele ei.
Se așeză lângă fereastră.
Și, pentru prima dată după foarte multă vreme, își îngădui doar să trăiască.
Nu ca armă.
Nu ca umbră.
Ci ca om.
Cu durere.
Cu amintire.
Cu un gol care nu o mai conducea.
Undeva, departe, cei rămași continuau să existe.
Dar asta nu mai avea însemnătate.
Pentru că adevărata luptă nu se sfârșise când dușmanii dispăruseră.
Ci în clipa în care ea încetase să fie una dintre ei.