Șterse cuvintele de pe oglindă și cumpără bilet de tren spre Constanța.
Nu avea de gând să-i dea pe mâna tribunalului. Pentru ei avea să existe altă sentință.
Aveau să dispară unul câte unul — încet, fără zgomot, fără urmă.
Vânătoarea începuse. Iar prăzile încă nu știau că pe urmele lor venea un prădător.
Trenul spre răsărit se târa prin câmpii nesfârșite atât de mult, încât părea că însăși țara încerca să întindă distanța dintre trecut și ceea ce Ana-Maria se pregătea să facă. Vagoanele fremătau de vorbe, râsete și povești străine, dar ea nu auzea nimic. Stătea lângă geam, privea cum câmpurile albe se schimbau în păduri negre și derula iar, în minte, fiecare amănunt al nopții aceleia.
Nu sentimente. Nu durere. Doar fapte.
Arsura.
Tatuajul.
Inelul.
Ceasul.
Glasul.
Știa că emoțiile încurcă. Așadar trebuiau arse, așa cum războiul arsese deja aproape tot ce fusese în ea.
Constanța o întâmpină cu vânt aspru și frig umed. Orașul își ducea viața lui dură — zgomotos, colțuros, plin de oameni deprinși să supraviețuiască și să nu pună întrebări în plus. Aici, la marginea țării, cineva putea să dispară ușor. Și tot aici puteai găsi pe cei care se crezuseră pierduți pentru totdeauna.
Ana-Maria închirie o cameră la o văduvă bătrână, spunând că era învățătoare venită cu repartiție. Femeia nu întrebă nimic. Îi arătă doar patul îngust, masa veche și soba din colț.
În noaptea aceea, Ana-Maria nu închise ochii.
Își clădea planul.
Mai întâi — informații. Apoi — supraveghere. Și abia după aceea — acțiune.
Greșelile nu erau îngăduite.
Prima urmă o găsi printre hamalii din port. Seară după seară, Ana-Maria stătea într-o cantină ieftină de lângă chei, asculta frânturi de vorbă, reținea fețe, voci, obiceiuri. Știa să se topească printre oameni — să devină nimeni.
Și, într-o seară, auzi.
— Ai auzit de Roșcovan? — spuse unul, coborând glasul. — Are jumătate de față parcă trecută prin foc. Se învârte cu aur și marfă de prin mine.
Inima ei nu tresări. Doar puse lingura jos.
Arsura.
— Unde-l găsește omul?
— Te găsește el pe tine, dacă-i trebuie. Dar pe la „Farul de Nord” se învârte des.
Ana-Maria dădu din cap ca și cum vorba nu o privea.
În aceeași seară se duse acolo.
Cârciuma era gălăgioasă, înecată în fum, plină de oameni cu priviri grele. Aici nu se întrebau nume. Aici se vedea numai cum își ține omul spinarea.
Ea intră calm, se așeză în cel mai îndepărtat colț și ceru ceai.
Apoi așteptă.
El apăru după aproape o oră.
Fața îi era mutilată, pielea strânsă ca după flacără. Râsul — răgușit, murdar. Se mișca sigur pe el, ca un stăpân al locului.
Ana-Maria nu ridică privirea.
Dar văzu tot.
Mersul. Mâinile. Gesturile.
Era el.
Primul.
Nu se apropie. Nu-l privi în față.
Ieși înainte ca el s-o poată observa.
Următoarele trei zile, Ana-Maria îl urmări ca o umbră. Află unde locuia, cu cine se întâlnea, pe unde umbla. Nu se grăbea.
Răbdarea era arma ei.
El ținea o cameră la marginea orașului. Se întorcea adesea târziu și beat. Nu avea pază — credea prea mult în propria lui invulnerabilitate.
În a patra noapte, Ana-Maria ajunse la casa lui.
Întunericul era dens, ca atunci, în pădure.
Stătea nemișcată și asculta.
Pași. Scârțâitul ușii. Glasul lui.
Se întorsese.
După câteva minute, lumina din fereastră se stinse.
Ana-Maria se apropie.
Încet.
Fără niciun sunet.
Intră înăuntru așa cum, odinioară, intrase în sedii inamice.
El nu apucă să înțeleagă nimic.
Doar deschise ochii când ea era deja lângă el.
— Tu… — horcăi, încercând să se ridice.
Ea nu-i dădu voie.
Mâna ei i se așeză pe piept, lipindu-l de pat.
— Adu-ți aminte, — spuse ea încet.
El se uită gol la ea, fără să priceapă.
Apoi înțelese.
Frica izbucni într-o clipă.
— Nu… stai…
Dar Ana-Maria întorsese deja capul.
Nu-l asculta.
Pentru ea, el nu mai era om.
Era doar un punct pe listă.
Când totul se sfârși, ieși la fel de tăcută cum intrase.
Dimineață, orașul vorbea despre un accident nenorocit.
Nimeni nu bănui nimic.
Unul.
Mai rămâneau șase.
Ana-Maria nu simți ușurare.
Golul din ea nu se mișcase din loc.
Dar acum avea o direcție.
Următoarea urmă apăru mai repede.
Tatuajul.
Despre el află de la un fost deținut cu care intră, ca din întâmplare, în vorbă. Omul povesti despre un bărbat care se lăuda cu trecutul și își arăta mereu scrisul de pe braț.
Acum purta alt nume.
Dar numele nu însemna nimic.
Ana-Maria îl găsi într-o baracă de la marginea orașului.
El trăia mai atent. Nu bea. Nu se încredea în nimeni.
Dar nu știa că era deja urmărit.
Câteva zile, Ana-Maria îi învăță rutina. Observă cum verifica ferestrele, cum încremenea când auzea pași dincolo de ușă.
Îi era frică.
Și făcea bine.
În seara aceea nu intră de la început.
Mai întâi — lumina.
Apoi — liniștea.
El pricepu că ceva nu era în regulă când era deja prea târziu.
— Cine-i acolo? — întrebă aspru.
Nu primi răspuns.
Doar pași.
Rari.
Inevitabili.
Întinse mâna după cuțit.
Dar Ana-Maria fu mai iute.
Când el căzu, ea se aplecă și îl privi în ochi.
— Șapte, — rosti ea.
Și plecă.
Doi.
Mai rămâneau cinci.