— Găsește și tu o soluție! — Radu își desfăcu brațele cu un gest agitat, iar în glasul lui se simțea deja panica. — Doar ești femeie, ești gospodina casei! Fă ceva! Taie niște mezeluri, încropește o salată, pune ceva la prăjit, habar n-am… Și, pentru numele lui Dumnezeu, schimbă-te! Acum arăți ca… precum o servitoare aflată în ziua liberă!
Irina închise în urma ei ușa grea de la intrare și rămase câteva clipe cu spatele lipit de ea, eliberând încet aerul din piept, de parcă odată cu el s-ar fi putut scurge toată încordarea adunată în timpul săptămânii. Vineri. Numai cuvântul acesta îi suna ca o melodie. În urmă rămăseseră cinci zile de tabele, verificări, rapoarte, aprobări și ședințe interminabile, după care nu-și mai dorea decât liniște.
Funcția de auditor senior într-o companie mare îi storcea uneori și ultima urmă de energie, însă Irina își iubea munca. Îi plăceau ordinea, logica și faptul că lucrurile puteau fi prevăzute și controlate. Tocmai aceste lucruri lipseau tot mai mult în ultima vreme din propria ei casă și, mai ales, din căsnicia ei.
Își scoase pantofii strâmți cu toc și aproape gemu de plăcere când tălpile obosite atinseră parchetul răcoros. În apartament domnea tăcerea. O tăcere deplină, binecuvântată.
Soțul ei, Radu, obișnuia să vină târziu vinerea. Rămânea cu oamenii din departament la un bar, unde discutau, după cum spunea el, „chestiuni profesionale într-un cadru informal”, apoi apărea acasă aproape de miezul nopții. Conducea departamentul de vânzări, era hotărât, ambițios și energic. Dar, în ultimul an, Irina observase tot mai clar cât de dureros depindea de impresia pe care o lăsa asupra celor din jur.
Trecu în dormitor, își scoase costumul sobru de birou, care până la sfârșitul zilei ajunsese să-i apese trupul ca o armură, și deschise dulapul. Pe un umeraș separat se afla halatul ei preferat: gros, moale, de culoarea piersicii, ușor decolorat după atâtea spălări, dar tocmai de aceea și mai drag.
Pentru Irina, halatul nu era doar o haină de casă. Însemna căldură, pace și acele puține ore în care nu mai trebuia să fie responsabilă pentru nimeni. Îl îmbrăcă, strânse cordonul în talie și simți cum tensiunea rămasă după ziua de lucru se topea treptat în moliciunea materialului.
Planul pentru seara aceea era simplu și, tocmai din acest motiv, perfect: o baie fierbinte, un pahar din vinul ei preferat, ceva delicios și nesănătos comandat acasă, apoi un film vechi pe care îl putea revedea la nesfârșit. Fără indicatori, fără termene, fără grafice și fără problemele altora. Doar ea și odihna pe care o meritase.
Se îndrepta spre bucătărie ca să-și toarne apă, când broasca ușii trosni în hol. Ușa se deschise atât de brusc, încât lovi opritorul. În prag apăru Radu, respirând greu. Cravata îi alunecase într-o parte, iar în ochi îi juca o spaimă adevărată.
— Irina! — izbucni el, aruncându-și pantofii direct pe covoraș. — De ce ești îmbrăcată așa?
Ea rămase nemișcată, cu paharul în mână, și îl privi nedumerită.
— Cum adică „așa”? Radu, ce s-a întâmplat? Parcă trebuia să ieși cu băieții din departament în seara asta.
El cercetă febril apartamentul, ca și cum tocmai sosise la locul unei infracțiuni. Pe masa din bucătărie se afla corespondența pe care Irina uitase s-o sorteze dimineață, pe spătarul unui scaun atârna un cardigan de casă, iar ea stătea în mijlocul încăperii în halatul de culoarea piersicii, cu părul prins neglijent și chipul curat, fără urmă de machiaj.
— De ce stai în halat? Musafirii ajung dintr-o clipă în alta! — șuieră el, apucându-se cu mâinile de cap.
Irina avu nevoie de câteva secunde ca să înțeleagă sensul cuvintelor lui.
— Ce musafiri? Radu, despre ce vorbești?
— Colegii mei! Sorin și Claudia! — trecu el la o șoaptă nervoasă, de parcă cei doi s-ar fi aflat deja pe palier și ar fi putut auzi totul. — I-am invitat la cină! Sorin este șeful meu, în caz că ai uitat! De seara asta poate depinde promovarea mea. Știi cât de mult apreciază el familia, confortul, atmosfera normală de acasă. Îi place să vadă cum trăiesc oamenii din echipa lui. Iar Claudia a spus că vine și ea, fiindcă soțul ei e plecat în delegație.
— Ai uitat să-mi spui că ți-ai invitat colegii la cină, rosti Irina încet, apăsând pe fiecare cuvânt. Înăuntrul ei începea să urce o iritare fierbinte, neplăcută, primul semn al furiei. — Nu. Mi-ai. Spus. Nimic.
— Ba ți-am spus! — răspunse Radu tăios, dar privirea îi fugi imediat într-o parte, trădându-l. — Marți dimineață. Îmi amintesc foarte bine că ți-am zis marți.
— Marți dimineață îți căutai cămașa albastră și înjurai traficul. N-ai pomenit nimic despre musafiri. Radu, înțelegi ce se întâmplă? În frigider e o jumătate de oală de ciorbă de ieri și două iaurturi. N-am trecut pe la magazin. Am avut o zi îngrozitoare la serviciu.
— Găsește și tu o soluție! — izbucni el, fluturând mâinile, iar glasul îi ajunse aproape rugător de panicat. — Doar ești femeie, ești gospodina casei! Fă ceva! Taie niște mezeluri, încropește o salată, pune ceva la prăjit… nu știu! Și, pentru numele lui Dumnezeu, schimbă-te! În clipa asta arăți ca o servitoare căreia i s-a dat liber!