— Găsește și tu o soluție! — Radu își desfăcu brațele cu un gest agitat, iar în glasul lui se simțea deja panica. — Doar ești femeie, ești gospodina casei! Fă ceva! Taie niște mezeluri, încropește o salată, pune ceva la prăjit, habar n-am… Și, pentru numele lui Dumnezeu, schimbă-te! Acum arăți ca… precum o servitoare aflată în ziua liberă!
Irina închise în urma ei ușa grea de la intrare și rămase câteva clipe cu spatele lipit de ea, eliberând încet aerul din piept, de parcă odată cu el s-ar fi putut scurge toată încordarea adunată în timpul săptămânii. Vineri. Numai cuvântul acesta îi suna ca o melodie. În urmă rămăseseră cinci zile de tabele, verificări, rapoarte, aprobări și ședințe interminabile, după care nu-și mai dorea decât liniște.
Funcția de auditor senior într-o companie mare îi storcea uneori și ultima urmă de energie, însă Irina își iubea munca. Îi plăceau ordinea, logica și faptul că lucrurile puteau fi prevăzute și controlate. Tocmai aceste lucruri lipseau tot mai mult în ultima vreme din propria ei casă și, mai ales, din căsnicia ei.
Își scoase pantofii strâmți cu toc și aproape gemu de plăcere când tălpile obosite atinseră parchetul răcoros. În apartament domnea tăcerea. O tăcere deplină, binecuvântată.
Soțul ei, Radu, obișnuia să vină târziu vinerea. Rămânea cu oamenii din departament la un bar, unde discutau, după cum spunea el, „chestiuni profesionale într-un cadru informal”, apoi apărea acasă aproape de miezul nopții. Conducea departamentul de vânzări, era hotărât, ambițios și energic. Dar, în ultimul an, Irina observase tot mai clar cât de dureros depindea de impresia pe care o lăsa asupra celor din jur.
Trecu în dormitor, își scoase costumul sobru de birou, care până la sfârșitul zilei ajunsese să-i apese trupul ca o armură, și deschise dulapul. Pe un umeraș separat se afla halatul ei preferat: gros, moale, de culoarea piersicii, ușor decolorat după atâtea spălări, dar tocmai de aceea și mai drag.
Pentru Irina, halatul nu era doar o haină de casă. Însemna căldură, pace și acele puține ore în care nu mai trebuia să fie responsabilă pentru nimeni. Îl îmbrăcă, strânse cordonul în talie și simți cum tensiunea rămasă după ziua de lucru se topea treptat în moliciunea materialului.
Planul pentru seara aceea era simplu și, tocmai din acest motiv, perfect: o baie fierbinte, un pahar din vinul ei preferat, ceva delicios și nesănătos comandat acasă, apoi un film vechi pe care îl putea revedea la nesfârșit. Fără indicatori, fără termene, fără grafice și fără problemele altora. Doar ea și odihna pe care o meritase.
Se îndrepta spre bucătărie ca să-și toarne apă, când broasca ușii trosni în hol. Ușa se deschise atât de brusc, încât lovi opritorul. În prag apăru Radu, respirând greu. Cravata îi alunecase într-o parte, iar în ochi îi juca o spaimă adevărată.
— Irina! — izbucni el, aruncându-și pantofii direct pe covoraș. — De ce ești îmbrăcată așa?
Ea rămase nemișcată, cu paharul în mână, și îl privi nedumerită.
— Cum adică „așa”? Radu, ce s-a întâmplat? Parcă trebuia să ieși cu băieții din departament în seara asta.
El cercetă febril apartamentul, ca și cum tocmai sosise la locul unei infracțiuni. Pe masa din bucătărie se afla corespondența pe care Irina uitase s-o sorteze dimineață, pe spătarul unui scaun atârna un cardigan de casă, iar ea stătea în mijlocul încăperii în halatul de culoarea piersicii, cu părul prins neglijent și chipul curat, fără urmă de machiaj.
— De ce stai în halat? Musafirii ajung dintr-o clipă în alta! — șuieră el, apucându-se cu mâinile de cap.
Irina avu nevoie de câteva secunde ca să înțeleagă sensul cuvintelor lui.
— Ce musafiri? Radu, despre ce vorbești?
— Colegii mei! Sorin și Claudia! — trecu el la o șoaptă nervoasă, de parcă cei doi s-ar fi aflat deja pe palier și ar fi putut auzi totul. — I-am invitat la cină! Sorin este șeful meu, în caz că ai uitat! De seara asta poate depinde promovarea mea. Știi cât de mult apreciază el familia, confortul, atmosfera normală de acasă. Îi place să vadă cum trăiesc oamenii din echipa lui. Iar Claudia a spus că vine și ea, fiindcă soțul ei e plecat în delegație.
— Ai uitat să-mi spui că ți-ai invitat colegii la cină, rosti Irina încet, apăsând pe fiecare cuvânt. Înăuntrul ei începea să urce o iritare fierbinte, neplăcută, primul semn al furiei. — Nu. Mi-ai. Spus. Nimic.
— Ba ți-am spus! — răspunse Radu tăios, dar privirea îi fugi imediat într-o parte, trădându-l. — Marți dimineață. Îmi amintesc foarte bine că ți-am zis marți.
— Marți dimineață îți căutai cămașa albastră și înjurai traficul. N-ai pomenit nimic despre musafiri. Radu, înțelegi ce se întâmplă? În frigider e o jumătate de oală de ciorbă de ieri și două iaurturi. N-am trecut pe la magazin. Am avut o zi îngrozitoare la serviciu.
— Găsește și tu o soluție! — izbucni el, fluturând mâinile, iar glasul îi ajunse aproape rugător de panicat. — Doar ești femeie, ești gospodina casei! Fă ceva! Taie niște mezeluri, încropește o salată, pune ceva la prăjit… nu știu! Și, pentru numele lui Dumnezeu, schimbă-te! În clipa asta arăți ca o servitoare căreia i s-a dat liber!
Cuvintele acelea o loviră mai rău decât o palmă. Irina, care câștiga mai mult decât soțul ei și investise cea mai mare parte a economiilor proprii în renovarea apartamentului, stătea în bucătăria ei și asculta cum i se vorbea cu dispreț.
— Nu voi prăji nimic, Radu, spuse ea cu răceală. — Pentru că nu există nimic de prăjit. Și nici nu am de gând să joc într-o piesă pusă la cale de tine.
El nu apucă să răspundă. Soneria melodioasă răsună prin apartament. Radu se albi la față.
— Irina, te rog, — schimbă el tonul pe loc, trecând de la iritare la o rugăminte aproape umilă, și își împreună mâinile în fața pieptului. — Intră puțin în joc. Comand eu mâncare de la un restaurant și le spun că așa fusese planul. Tu mergi în dormitor, aranjează-te și pune rochia aceea albastră care îmi place. Apoi vii la noi. Te rog! E vorba de cariera mea!
Nici măcar nu așteptă răspunsul. Se întoarse și aproape alergă spre hol, îndreptându-și cravata din mers și lipindu-și pe chip un zâmbet ospitalier.
Irina rămase în bucătărie. Auzi clicul broaștei, apoi baritonul puternic și mulțumit al lui Sorin și râsul sonor, ușor afectat, al Claudiei.
— Radu, dragule, ce apartament minunat aveți! — ciripi Claudia. — Un adevărat cuibușor de familie!
— Bună seara, Radu. Mulțumim pentru invitație. Traficul a fost infernal astăzi, spuse Sorin cu voce gravă. — Dar unde este soția ta extraordinară? Ne-ai povestit atât de multe despre ea.
— Irina vine imediat. Mai are de terminat… ultimele pregătiri, minți Radu cu ușurință, luând hainele musafirilor. — Poftiți în sufragerie, faceți-vă comozi.
Irina se strecură în dormitor și trase ușa după ea. În piept îi clocotea totul. Umilința se amesteca cu furia, iar sub furie se strângea ceva și mai apăsător. „Mai are de terminat ultimele pregătiri.” Cât de repede mințea. Cât de firesc îi punea ei în cârcă urmările propriei neglijențe.
Se așeză pe marginea patului lat. În dormitor era liniște, însă tot ce se spunea în sufragerie se auzea perfect. Apartamentul avea spații deschise, iar vocile treceau ușor dintr-o încăpere în alta.
Îl auzi pe Radu ciocnind grăbit paharele în timp ce le turna musafirilor vinul cumpărat de ea pentru seara ei liniștită de vineri. Apoi vocea Claudiei se înălță admirativ, în timp ce studia interiorul.
— Aveți un gust fantastic! Radu, canapeaua, pereții, luminile… A lucrat un designer aici? Probabil a costat o avere.
Irina zâmbi amar. Da, renovarea costase o avere. Averea ei. Ea supraveghease muncitorii, alesese materialele, se certase cu șeful de echipă, verificase devizele și aprobase fiecare detaliu, în timp ce Radu pleca în delegații și repeta că nu avea „nicio clipă liberă”.
— A trebuit să investesc serios, răspunse el pe un ton modest, dar încărcat de mulțumire de sine. — M-am ocupat mult timp de proiect. Am vrut să creez pentru noi un spațiu perfect. Eu cred că un bărbat trebuie să-i ofere familiei un sprijin solid.
Irina închise ochii. „M-am ocupat mult timp.” Câtă nerușinare.
— Cu ce se ocupă soția ta, Radu? — întrebă Sorin, calm și sever. — Parcă spuneai că lucrează și ea undeva.
— Mută niște hârtii dintr-o parte în alta, răspunse el nepăsător, iar Irinei i se tăie respirația. — Muncă obișnuită de birou. Știți, domnule Sorin, eu sunt mai tradițional. Cred că pentru o femeie casa rămâne lucrul cel mai important. Confortul, familia, capacitatea de a-și aștepta soțul după o zi grea. Irina este foarte… casnică. Nu-i trebuie goana asta după carieră. Eu mă ocup de toate problemele financiare, așa că ea poate trăi liniștită și se poate bucura de viață.
— Ce înduioșător, prelungi Claudia, iar în glasul ei se auzea limpede ironia. — Probabil e minunat să nu ai griji adevărate, să stai acasă, să faci ciorbe și să-ți aștepți întreținătorul. Eu n-aș putea. Am nevoie de ritm, de dezvoltare, de împlinire profesională.
— Fiecare cu ale lui, Claudia, spuse Radu cu superioritate. — Tocmai blândețea Irinei îmi place. Nu este ambițioasă, e tăcută, calmă. O adevărată păstrătoare a căminului. Uneori devine puțin împrăștiată, cum s-a întâmplat azi… nu și-a calculat bine timpul pentru cină. Dar nu-i nimic, reparăm noi situația.
Irina deschise ochii. Înăuntrul ei parcă se apăsase un întrerupător invizibil. Durerea se stinse. Furia se retrase și ea, lăsând în urmă o hotărâre rece, limpede ca sticla.
Era auditor senior. Găsea erori în rapoarte financiare de milioane. Plătise cea mai mare parte din apartamentul acela frumos. Iar acum, bărbatul pe care îl iubise, îl susținuse și îl acoperise stătea dincolo de perete și o prezenta șefului său drept o gospodină mărginită și dependentă, doar pentru ca el să pară mai important, mai prosper și mai generos. Își ridica propriul piedestal împingând-o fără milă mai jos.
Irina se ridică de pe pat și se opri în fața oglinzii. Halatul de culoarea piersicii chiar părea moale și domestic. Halatul unei soții cuminți, tăcute și ușor de manevrat.
Desfăcu încet cordonul și lăsă materialul gros să-i alunece la picioare.
Intră în dressing și, fără să ezite, luă de pe umeraș rochia pe care o purtase o singură dată, la o recepție a companiei. Era de un verde-smarald adânc și intens. Croiala rămânea sobră, fără nimic ostentativ, dar era atât de elegantă și îi urmărea atât de bine silueta, încât atrăgea privirea fără să ceară voie. Costase aproape cât jumătate din salariul lunar al lui Radu.
Îmbrăcă rochia, deschise cutia cu bijuterii și alese o pereche de cercei discreți. Apoi se așeză în fața oglinzii. Mâinile îi erau liniștite și sigure. Își uniformiză tenul, își accentuă ochii și, după o scurtă ezitare, scoase rujul roșu. De obicei păstra culoarea aceea pentru ocazii rare. Dar seara aceasta era una dintre ele. În seara aceasta își lua rămas-bun de la căsnicia ei.
Cincisprezece minute mai târziu, din dormitor ieși o femeie cu totul diferită. Nu o gospodină speriată, cu un cuțit de feliat în mână. Nu o soție vinovată, obligată să salveze în grabă eșecul altcuiva. Era o femeie frumoasă, calmă, stăpână pe sine, care își cunoștea foarte bine valoarea.
Luă telefonul și deschise aplicația unui restaurant de lux, „Belvedere”, cu care compania ei colabora uneori pentru cine de afaceri. Din câteva atingeri comandă stridii, tartar de ton, fripturi ribeye pregătite exact cât trebuia, mai multe salate rafinate și deserturi. Plata se făcu imediat, din contul comun la care era atașat cardul lui Radu. Suma era impresionantă.
Puse telefonul deoparte, inspiră adânc, își îndreptă spatele și porni spre sufragerie.
Discuția de acolo intrase deja într-un ritm confortabil. Radu tocmai îi explica însuflețit lui Sorin cum intenționa să reorganizeze activitatea departamentului.
— …și cred că trebuie să optimizăm serios costurile logistice, spunea el cu siguranță. — Am pregătit deja o schemă preliminară…
Pașii Irinei aproape că nu se auziră, dar apariția ei produse efectul unei lumini aprinse brusc. Se opri în cadrul ușii și își așeză calm o mână pe toc.
— Bună seara, spuse ea.
Vocea îi era joasă, egală și complet liniștită.
Conversația se opri. Sorin, un bărbat impunător, într-un costum bine croit, își ridică surprins sprâncenele. Claudia, o brunetă elegantă și conștientă de efectul ei, își îngustă ușor ochii și măsură din priviri rochia verde-smarald.
Chipul lui Radu spunea însă cel mai mult. Rămase cu gura întredeschisă. Se așteptase, fără îndoială, să apară o soție epuizată și vinovată, purtând un platou cu sandvișuri și gata să le facă tuturor pe plac. În schimb, în fața lui se afla o femeie care părea stăpâna nu doar a apartamentului, ci și a întregii situații.
— Ah, iat-o și pe… Irina, reuși el să spună, înghițind în sec.
— Îmi pare bine să vă cunosc. Irina, se prezentă ea și se apropie de Sorin, întinzându-i mâna exact cum făcea la întâlnirile profesionale. Nu lăsă loc pentru gesturi teatrale de politețe și stabili din prima clipă tonul conversației.
— Domnule Sorin, am auzit multe despre dumneavoastră, adăugă ea.
El îi strânse mâna subțire și sigură cu un respect vizibil.
— Și eu mă bucur, Irina. Radu ne-a spus că ești adevărata păstrătoare a căminului.
Irina își mută privirea spre soț. Pentru o fracțiune de secundă, în ochii ei trecu o sclipire primejdioasă.
— Lui Radu îi plac uneori formulările frumoase, răspunse ea cu un zâmbet blând, apoi se așeză în fotoliul din fața Claudiei. — În cazul meu, grija pentru cămin înseamnă de obicei să reușesc să programez firma de curățenie între închiderea bilanțului trimestrial și începerea unei misiuni de audit.
Radu păli vizibil. Claudia clipi nedumerită.
— Misiune de audit? — repetă Sorin. — Eu credeam că dumneavoastră…
— Sunt auditor senior într-un grup de consultanță, explică Irina, așezându-și elegant un picior peste celălalt. — Lucrez în proiecte de fuziuni și achiziții. Știți, domnule Sorin, în documentele companiilor mari se găsesc uneori lucruri uimitoare. Oamenilor le place să prezinte dorințele drept realitate, să-și atribuie meritele altora, să ascundă costurile adevărate și să înfrumusețeze rapoartele. Numerele însă, spre deosebire de oameni, nu știu să mintă. Mai devreme sau mai târziu, totul devine vizibil.
Formal vorbea despre profesia ei, dar Radu înțelese fiecare cuvânt. Stătea în fotoliu ca și cum ar fi fost țintuit acolo și strângea paharul cu degetele încordate.
— Ce interesant, interveni Claudia, încercând să recâștige controlul discuției. — Deși probabil este îngrozitor de plictisitor să stai toată ziua printre cifre. Fără pic de creativitate.
— Creativitatea, Claudia, începe acolo unde se termină incompetența, răspunse Irina cu un zâmbet atât de liniștit, încât femeia avu nevoie de o clipă ca să înțeleagă cât de elegant fusese pusă la punct. — Când reușești să salvezi o companie clientă de amenzi de milioane provocate de neglijența cuiva din departamentul de vânzări, ajungi să te simți aproape artist.
Sorin izbucni într-un râs puternic. Era limpede că această femeie calmă, inteligentă și ascuțită îi plăcea.
— Radu a fost prea modest! spuse el. — Mi-a zis că lucrezi doar cu niște hârtii. Aveți acasă un adevărat rechin financiar!
— Soțul meu este, în general, un om modest, răspunse Irina, privind drept spre Radu. — Și foarte econom. De exemplu, renovarea pe care o admirați… Radu a omis, din modestie, să precizeze că eu am coordonat proiectul de la început până la sfârșit. Totuși, a participat și el. A ales covorașul din hol.
În încăpere căzu o liniște densă, aproape sonoră. Claudia își întredeschise buzele, dar nu spuse nimic. Pe obrajii lui Radu apărură pete roșii. Încercă să protesteze, să transforme totul într-o glumă, însă vocea nu-l ajută.
— Irina, de ce faci asta? Sunt lucruri personale, de familie, murmură el.
— Nu-l luați în seamă, avem noi un fel aparte de umor conjugal, spuse Irina, întorcându-se iar spre musafiri și nelăsându-i soțului ocazia de a prelua discuția. — Probabil vi s-a făcut foame. Radu mi-a pregătit astăzi o surpriză. Nu m-a anunțat că veniți. Se pare că a vrut să verifice cât de bine mă descurc într-o situație neprevăzută.
Făcu o pauză scurtă, aproape savurând felul în care rușinea i se așternea pe chip.
— Dar, fiindcă prețuiesc timpul și calitatea, n-am vrut să-mi petrec seara încercând să gătesc un miracol dintr-un frigider gol. Am comandat cina de la „Belvedere”. Curierul trebuie să sosească în curând. Sper că vă plac fructele de mare.
Fața lui Sorin trecuse în doar câteva minute de la surpriză la înțelegere, apoi la un respect deschis.
— „Belvedere”? O alegere excelentă. Ești o femeie uimitoare, Irina. Radu este un om foarte norocos.
Restul serii se desfășură sub controlul deplin al Irinei. Când veni curierul, ea aranjă masa repede, fără agitație. În câteva minute, farfuriile se umplură cu preparate rafinate. Discută cu Sorin de la egal la egal despre economie, piață, investiții și riscuri corporative. Claudia, înțelegând că replicile ei spectaculoase păreau șterse lângă calmul și inteligența Irinei, se mulțumi mai mult să împingă tartarul cu furculița prin farfurie.
Radu petrecu toată seara ca pe cărbuni aprinși. Încerca să intervină, să atragă iar atenția, să refacă imaginea gazdei sigure pe sine. Dar Sorin o asculta acum în primul rând pe Irina. Povestea frumoasă despre bărbatul care întreține familia și soția docilă se spărsese în bucăți. În fața șefului se afla un om care își însușea meritele altuia și care nici măcar nu fusese în stare să-și anunțe soția că aduce musafiri acasă.
La ora zece fix, Sorin se ridică de la masă.
— Mulțumesc pentru o seară minunată, Irina. Cina a fost excelentă, iar conversația și mai bună.
— Vă mai aștept, domnule Sorin. Mă bucur întotdeauna de compania unor oameni interesanți, răspunse ea politicos.
Radu îi conduse pe musafiri până la ușă. Când aceasta se închise în urma lor, peste apartament se așternu o tăcere grea, încărcată ca înaintea furtunii.
Irina stătea lângă fereastra sufrageriei și privea luminile nopții dincolo de geam. Nu simțea nici regret, nici teamă. Doar o ușurare stranie, aproape amețitoare.
În spatele ei se auziră pașii lui Radu.
— Tu… îți dai seama ce ai făcut? — vocea îi tremura de furie abia stăpânită. — M-ai umilit! În fața șefului meu! În fața Claudiei! Mi-ai distrus reputația!
Irina se întoarse încet. Rochia verde-smarald sclipea discret în lumina aplicelor de perete.
— Reputația ți-ai distrus-o singur, Radu. În clipa în care ai hotărât că mă poți folosi drept treaptă ca să pari tu mai înalt.
— N-am vrut decât să las o impresie bună! strigă el, pierzându-și definitiv cumpătul. — Puteai să intri în joc! Ce te costa să fii, pentru o singură seară, o soție normală?
— O soție normală? O anexă fără glas a orgoliului tău? Un decor în spectacolul în care tu ești personajul principal? — Irina clătină din cap. — I-ai mințit, Radu. Ai mințit că mă întreții. Ai mințit că nu fac nimic serios. Mi-ai disprețuit munca, banii, contribuția și, în cele din urmă, pe mine. Dar nici măcar asta nu este partea cea mai gravă. Cel mai rău este că ai început să crezi chiar tu povestea inventată. Te-ai obișnuit atât de mult să folosești ceea ce construiesc eu, încât ai ajuns să consideri că ți se cuvine.
— Ești nebună! Și, apropo, eu am plătit cina asta! Am primit notificarea de la bancă. Ai cheltuit o sumă absurdă pe mâncare!
— Nu-ți face griji, răspunse Irina. Se apropie de masă, luă paharul cu puțin vin rămas și bău o înghițitură. — Consider-o prețul adevărului despre tine. Iar mâine îți transfer suma din contul meu. Nu-mi place să rămân datoare.
Puse paharul la loc.
— Divorțez de tine, Radu.
El încremeni. Furia i se transformă mai întâi în nedumerire, apoi într-o spaimă adevărată.
— Ce divorț? Irina, pentru o singură seară nereușită… pentru câteva vorbe spuse la nervi…
— Nu din cauza unei singure seri. Cina aceasta a fost doar ultima picătură. M-am săturat să fiu resursa ta. M-am săturat să fiu comodă. Vreau să mă întorc acasă și să-mi pun liniștită halatul preferat, fără să aștept să fiu certată pentru el ca o servitoare. Vreau să trăiesc lângă un om care este mândru de mine, nu lângă cineva care îmi ascunde reușitele ca să-și acopere propriile complexe.
— Și cine crezi că o să te mai vrea cu ambițiile tale? strigă el cu disperare, agățându-se de manipularea pe care o folosise de atâtea ori.
— Eu, Radu. În primul rând eu am nevoie de mine. Și asta îmi este mai mult decât suficient.
Irina trecu pe lângă el, lăsându-l împietrit în mijlocul sufrageriei, și intră în dormitor. Închise ușa. Își scoase rochia verde-smarald și o așeză cu grijă înapoi în dulap. Apoi luă halatul vechi, moale, de culoarea piersicii. Se înfășură în el, își legă cordonul și, pentru prima dată după foarte mult timp, trase aer în piept adânc și liber.
Ziua de mâine avea să fie grea. Trebuia să caute un avocat, să discute împărțirea bunurilor, inclusiv a apartamentului pe care Radu îl prezentase cu atâta plăcere drept propria lui realizare. Urmau bagaje, scandaluri, rugăminți, promisiuni și poate chiar amenințări.
Dar toate acestea aveau să înceapă mâine. Acum era vineri. Iar Irina se simțea, în sfârșit, acasă. În siguranță. Liberă, fericită și incredibil de puternică.
Se apropie de măsuța de toaletă, luă un disc demachiant și începu să-și șteargă încet, cu grijă, rujul roșu. Spectacolul se încheiase. Viața adevărată abia începea.