Soțul meu, Andrei, era pilot, iar în cei doisprezece ani petrecuți împreună aniversarea căsătoriei noastre avusese mereu o însemnătate aparte. Nu o tratam niciodată ca pe o zi obișnuită pe care o puteam lăsa să treacă neobservată.
Zilele de naștere le mutasem de nenumărate ori, în funcție de programul lui de zbor.
Cu câțiva ani în urmă, sărbătoriserăm Crăciunul abia pe 27 decembrie, fiindcă o furtună de zăpadă îl ținuse blocat la Cluj-Napoca.
Altă dată, cina noastră de Paște se redusese la două felii de cozonac mâncate aproape de miezul nopții, după ce cursa lui fusese prelungită pe neașteptate.
Aniversarea noastră era însă diferită.
Ziua aceea o păzeam cu o grijă aproape solemnă.
Când Andrei și-a primit noul program și a descoperit că tocmai în seara aniversării trebuia să piloteze un zbor de aproximativ nouăzeci de minute, dezamăgirea i s-a citit imediat pe chip.
— Îmi pare teribil de rău, mi-a spus în seara dinainte, desfăcându-și cravata în dormitor. Irina, îți jur că am încercat să schimb tura cu cineva.
Mă durea și pe mine, dar știam că făcuse tot ce depinsese de el. Uneori programul companiei nu lăsa loc nici rugăminților, nici compromisurilor.
— Îmi imaginasem o seară liniștită, doar noi doi, a murmurat el. Chiar aveam nevoie de asta.
Am zâmbit, fiindcă în mintea mea se contura deja o idee.
M-am așezat pe marginea patului și am exagerat puțin dezamăgirea, doar ca să nu-i dau nimic de bănuit.
— E doar o cină aniversară. O putem face mâine.
— Nu, a răspuns fără să ezite. Nu va fi la fel. Doisprezece ani nu sunt doar o cifră. O asemenea zi trebuie sărbătorită atunci când vine, nu amânată ca o programare la dentist.
În loc să mă întristeze, cuvintele lui m-au făcut și mai hotărâtă să-mi duc planul până la capăt.
După ce a adormit, am luat telefonul cât am putut de discret și mi-am cumpărat un bilet.
Chiar pentru cursa pe care urma să o piloteze el.
Îmi imaginam expresia lui când, după aterizare, avea să afle că fusesem tot timpul în avion.
Mă vedeam coborând pe pasarelă într-o rochie roșie pe care o admirase cu luni în urmă, când o probasem într-un magazin în timp ce făceam cumpărături împreună.
Atunci îmi spusese că arăt superb în ea, iar eu mă prefăcusem că nu-mi place deloc.
A doua zi, după ce plecase la serviciu, mă întorsesem singură în magazin și o cumpărasem. Eram convinsă că va fi încântat să mă vadă purtând-o chiar de aniversarea noastră.
Îmi închipuiam cum avea să izbucnească în râs, surprins și fericit, cum mă va cuprinde în brațe și mă va săruta atât de pasional, încât oamenii din jur își vor întoarce privirea ca să ne ofere puțină intimitate.
Apoi urma să găsim un hotel în apropierea aeroportului, să comandăm ceva simplu prin room-service și să povestim ani întregi tuturor cum îmi surprinsesem soțul de aniversarea căsătoriei.
În dimineața aceea mi-am aranjat părul cu mai multă atenție decât o făcusem în ultimele luni la un loc.
M-am machiat de două ori, fiindcă prima dată îmi tremuraseră mâinile de emoție.
Când am îmbrăcat rochia roșie, m-am oprit în fața oglinzii și mi-am zâmbit. La treizeci și opt de ani, obrajii mi s-au îmbujorat ca ai unei adolescente, iar asta mi s-a părut deopotrivă caraghios și minunat.
Arătam ca o femeie încă îndrăgostită nebunește de soțul ei.
Exact așa mă simțeam.
În aeroport am fost foarte aproape să-mi stric singură surpriza.
Andrei se afla lângă poarta de îmbarcare, impecabil în uniforma de pilot. Vorbea cu copilotul și amândoi râdeau cu poftă la ceva.
Chiar și de la câțiva metri distanță, emana calmul acela sigur care îi făcea pe oameni să aibă încredere în el aproape imediat.
Uniforma îl făcea să pară incredibil de atrăgător. Avea umerii drepți, părul perfect aranjat și acea atitudine stăpână pe sine care îl făcea să pară mai tânăr decât era.
Când și-a ridicat mâna, verigheta i-a strălucit pe deget.
Era același bărbat de care mă îndrăgostisem la douăzeci și șase de ani.
Inima mi-a tresărit la fel ca atunci.
M-am ascuns repede după un stâlp, de teamă să nu mă observe, și am râs încet de mine însămi. Mă simțeam ridicolă, absurd de fericită și plăcut de agitată.
Am urcat printre ultimii pasageri, mi-am găsit locul 14C, mi-am lăsat părul să-mi cadă peste o parte a feței și am ținut privirea coborâtă.
Cabina s-a umplut treptat de zgomotele obișnuite dinaintea plecării.
Compartimentele pentru bagaje se închideau cu lovituri seci, centurile se prindeau cu clicuri metalice, un copil plângea câteva rânduri mai în spate, iar un bărbat îmbrăcat în costum continua să se certe în șoaptă la telefon până când o însoțitoare de bord i-a cerut să-l închidă.
În cele din urmă, ușile au fost sigilate, iar avionul s-a desprins încet de pasarelă.
Din difuzoare s-a auzit trosnetul familiar al instalației.
— Doamnelor și domnilor, vă vorbește căpitanul dumneavoastră…
Am zâmbit ca un copil și am așteptat discursul obișnuit. Temperatura de la destinație, durata zborului și promisiunea că ne aștepta o călătorie liniștită.
Andrei a făcut însă o pauză.