Ana stătea în fața aragazului când Mihai intră în bucătărie cu aerul unui om căruia tocmai i se înmânaseră cheile unui oraș. Avea umerii trași în spate, bărbia ridicată și degetele mari agățate ostentativ de cureaua blugilor.
Femeia înțelese imediat că urma un anunț important. Mihai avea un fel aparte de a comunica veștile. Pe cele bune le rostea ca pe niște decrete regale, iar pe cele proaste le prezenta cu și mai multă solemnitate.
— Mama m-a rugat să-ți spun că, de acum înainte, îți vei achita singură toate cheltuielile, declară el, sprijinindu-se de tocul ușii și încrucișându-și brațele.
Ana întoarse clătitele. Uleiul sfârâi nervos. Întinse mâna după spatulă, deși aceasta se afla chiar lângă ea.
Gestul era inutil, dar îi oferea trei secunde în plus. Exact cât avea nevoie ca să înghită întrebarea „Vorbești serios?” și să o înlocuiască printr-o formulare mai potrivită pentru o discuție calmă.
— La ce fel de cheltuieli te referi? întrebă ea, pe un ton liniștit.
— La ale tale. Telefonul, internetul, cardul de credit, cosmeticianul, sala de fitness. Mama spune că ești femeie adultă și câștigi suficient, așa că trebuie să plătești singură. Ajunge cu statul pe capul meu.
Ana stinse focul și trase tigaia deoparte. Puse spatula jos, apoi își șterse cu grijă mâinile cu prosopul, trecându-l și printre degete, exact cum o învățase mama ei odinioară. Abia după aceea se întoarse spre soț.
— Mihai, hai să lămurim un lucru. Mama ta a sunat din alt oraș și ți-a ordonat să-mi cer să-mi plătesc propriile cheltuieli. Iar tu ai venit aici doar ca să-mi transmiți dispoziția ei?
— Da. Și, de fapt, are dreptate. Câștigi destul, dar te porți ca o întreținută!
Cuvântul căzu între ei cu un pocnet ascuțit, ca elasticul unei lenjerii care se rupe brusc. Ana zâmbi fără să vrea. Lucra ca economist-șef la o firmă de construcții.
Salariul ei era ceva mai mic decât al lui Mihai, însă fără venitul ei familia n-ar fi reușit niciodată să achite ipoteca pentru apartamentul cu trei camere din blocul nou.
Toată lumea știa asta, inclusiv Mihai. Doar că el avea o abilitate uimitoare de a uita tocmai lucrurile care îl puneau într-o lumină proastă, mai ales după câte o conversație cu mama lui.
— Rata la locuință o plătim în mod egal, îi aminti Ana fără să ridice glasul. Utilitățile le împărțim tot egal. Cumpărăturile le fac, în cea mai mare parte, eu. Hainele copiilor le plătesc eu. În ultima vacanță am mers cu banii primiți de mine pentru concediu. Ce alte cheltuieli vrei să-mi pui în cârcă?
Mihai strâmbă din nas. Nu-i plăcea când soția începea să vorbească în cifre. Calculele precise îl deranjau aproape la fel de tare ca usturoiul pe un vampir.
Mult mai convenabile erau formulele vagi: „Cheltuiești prea mult”, „Nu ne ajung banii”, „Trebuie să facem economii”. Ana observase de mult că orice discuție despre finanțele familiei ajungea, inevitabil, la vina ei.
Dacă banii nu ajungeau, era din cauza ei, fiindcă le cumpărase copiilor adidași fără reducere. Dacă bugetul ieșea bine, meritul îi revenea lui Mihai, pentru că refuzase eroic să-și cumpere roți noi pentru bicicletă.
— Mama spune că ești o risipitoare, izbucni el în cele din urmă, după ce își epuizase toate celelalte argumente. Și eu sunt perfect de acord cu ea.
— Mama ta, spuse Ana în timp ce-și scotea șorțul, locuiește departe și vede bugetul nostru de două ori pe an, când vine să stea la noi.
— Nu știe cât câștig eu, cât cheltuiesc sau unde se duc banii. Iar tu… Ana își atârnă cu grijă șorțul în cui. Tu se pare că știi la fel de puțin. Dacă ai ști, n-ai sta acum în fața mea și n-ai spune asemenea absurdități.
Mihai se înroși. I se întâmpla des, pentru că avea pielea deschisă la culoare. Cândva, roșeața aceea o făcea pe Ana să-l găsească adorabil. Acum o irita. Nu se înroșea de rușine, ci de furie — soția îndrăznise să-i răspundă.
— Pe scurt, spuse el tăios, începând din luna asta îți plătești singură toate cheltuielile personale. Mama a zis că trebuie, în sfârșit, să mă port ca un bărbat și să-mi impun autoritatea. Asta fac acum.
— Autoritatea… repetă Ana gânditoare. Știi ce înseamnă, de fapt, să ai caracter? Să iei singur decizii, nu să repeți ordinele mamei. Simți diferența?
Mihai ridică dintr-un umăr și părăsi bucătăria. În hol, cuierul se zgudui cu zgomot: își smulsese haina din cui și ieșise fără măcar să se atingă de micul dejun. Ana mai rămase un minut lângă aragaz, privind clătitele neatinsă.
Apoi se așeză la masă, își turnă ceai de mentă și începu să mănânce. Încet, câte o clătită, încercând să se bucure de fiecare înghițitură.
Se întreba cum ajunseseră relația lor în acel punct. Cu zece ani în urmă, Mihai fusese un băiat blând, care cânta la chitară și visa să-și deschidă propriul atelier de reparat biciclete.
Atelierul nu se mai deschise niciodată. La început se angajase ca manager într-un service auto, apoi trecuse în departamentul de vânzări și rămăsese acolo. Nu se putea spune că viața lui eșuase: avea un salariu stabil și o slujbă pe care o cunoștea bine. Doar lumina din ochii lui dispăruse demult.