În spatele Danielei, Andrei tuși ușor.
Mihai îl observă și se învioră imediat.
— Andrei, spune-i și tu ceva! Mama stă cu bagajele pe scară!
Andrei se apropie.
Daniela simți cum i se încordează tot corpul, dar nu se mișcă din fața ușii.
— Andrei, — spuse ea încet, fără să se întoarcă, — în momentul ăsta nu alegi între mine și mama ta. Alegi între a discuta cinstit cu mine și a încerca să mă forțezi să accept ceva.
Soțul se opri.
Doina izbucni imediat:
— Auzi cum vorbește cu tine? În propria familie îți spune unde să stai și ce să spui!
— Mamă, — zise Andrei, ieșind în față, dar rămânând lângă Daniela. — Nu băgăm lucrurile în casă.
Soacra îl privi de parcă fiul ei cel mare tocmai își renegase public familia.
— Ce-ai spus?
— Am spus că nu am discutat nimic cum trebuie. Așa că bagajele nu intră.
— Deci pe mama ta nu o primești?
— Spun doar că înainte trebuie să lămurim situația.
Mihai trânti nervos una dintre sacoșe pe podea.
— Ce mai e de lămurit? Apartamentul mamei s-a vândut, banii s-au transferat, ea s-a mutat din acte. Unde vreți să se ducă acum?
Daniela întoarse imediat capul spre el.
— La tine.
— Apartamentul meu nu e gata.
— Dar banii pentru el au fost gata datorită mamei tale.
— Nu înțelegi. Trebuie renovat.
— Atunci trebuia să termini renovarea și să stabilești unde va sta mama ta înainte să-i vinzi singura locuință.
Fața lui Mihai se înroși.
Părea un om obișnuit să rezolve orice dificultate personală cu timpul, spațiul sau banii altcuiva.
— Și eu trebuie să locuiesc undeva, — mormăi el.
— Toată lumea trebuie.
Șoferul mută stânjenit o geantă mai aproape de lift.
— Vă rog să vă hotărâți. Mașina așteaptă și timpul se taxează.
Doina se întoarse brusc spre el.
— Nu v-a cerut nimeni părerea!
— Nici nu-mi dau cu părerea. Doar spun că aparatul merge.
Replica distruse definitiv solemnitatea scenei.
Mihai își scoase telefonul și începu să verifice ceva. Doina strânse cureaua genții atât de tare, încât degetele i se albiră.
— Daniela, deschide, — spuse ea, de data aceasta cu mai puțină siguranță. — Sunt obosită.
Pentru prima dată, în glasul ei apăru ceva adevărat.
Nu un ordin.
Nu indignarea obișnuită.
Nu certitudinea că i se cuvine.
Doar oboseala unei femei care își schimbase viața prea repede și abia acum începea să înțeleagă consecințele.
Daniela auzi asta.
Dar nu deschise ușa.
— Pot să vă las înăuntru să discutăm. Singură și fără bagaje. Mihai să ducă toate lucrurile acolo unde intenționați să dormiți dacă nu reușeați să mă convingeți.
Mihai își coborî vocea.
— Nu aveam alt plan.
Pentru prima dată în dimineața aceea, Daniela chiar fu surprinsă.
Îl privi pe Andrei, apoi pe Doina.
— Adică nu exista absolut nicio variantă de rezervă?
Mihai își întoarse capul.
Doina își îndreptă spatele.
— Și de ce ar fi trebuit? Am un fiu mai mare.
— Fiul mai mare are o soție. Iar apartamentul este al soției lui.
— Iar vorbești despre apartament.
— Pentru că sunteți în fața ușii mele, cu sacoșe și cutii.
Andrei își lăsă capul în jos.
Pe chipul lui apărea, încet, o înțelegere neplăcută. Nu duritatea Danielei era problema. Toți ceilalți chiar îi puseseră în fața faptului împlinit cu atâta siguranță, încât nimănui nu-i trecuse prin minte să pregătească o alternativă.
Discuția dură mai continuă aproape zece minute.
Până la urmă, Doina plecă.
Firește, nu liniștită și nici elegant.
Pe Daniela o numi fără inimă, pe Mihai îl declară nenorocit, pe Andrei îl acuză că e ținut sub papuc, iar pe șofer îl proclamă martorul rușinii lor de familie.
Totuși, toate cutiile și sacoșele ajunseră din nou în mașină.
După închiderea ușii, apartamentul amuți.
Andrei rămase mult timp în hol, privind broasca.
— Nu credeam că o să aducă toate lucrurile chiar de azi.
Daniela îl privi obosit.
— Eu exact asta mă așteptam să facă.
Se întoarse spre ea.
— De ce?
— Pentru că tu le-ai dat voie să se mute înainte să vorbești cu mine.
Andrei se așeză pe bancheta mică de lângă ușă.
— Pur și simplu mi-a fost frică să-i spun nu mamei.
— Dar nu ți-a fost frică să mă pierzi pe mine?
El ridică privirea.
Daniela nu țipa. Nu-l acuza cu gesturi largi și nici nu încerca să dramatizeze.
Stătea în fața lui dreaptă, cu expresia cuiva care, într-o singură zi, aflase prea multe despre omul alături de care trăia.
— Ba da, — răspunse Andrei încet. — Numai că mi-am dat seama prea târziu.
Seara sună Mihai.
Andrei puse singur apelul pe difuzor. Daniela nici măcar nu-i ceruse.
— Ei, acum sunteți mulțumiți? — începu Mihai fără salut. — Mama doarme pe un pat pliant la mătușa Rodica și își măsoară tensiunea. Vă mulțumesc din suflet.
— Mihai, — întrebă Andrei, — de ce n-ai luat-o tu?
— Ți-am spus. Acum nu se poate locui acolo.
— Ai cumpărat apartamentul din banii mamei.
— Nu „din banii ei”. Ea a decis singură să mă ajute.
Daniela ridică expresiv din sprâncene.
Andrei îi surprinse privirea și, parcă pentru prima dată, auzi din afară felul în care vorbea fratele lui.
— Și-a vândut casa pentru tine.
— Andrei, nu începe și tu. Ea a vrut. Eu ce vină am că mie mi-au mers lucrurile greu?