Era starea unui om care se pregătește pentru o discuție serioasă cu cineva hotărât să nu observe un adevăr foarte simplu.
— Mama vine mâine să vadă unde ar putea pune lucrurile, — spuse Andrei deodată.
Daniela întoarse încet capul.
— Ce lucruri?
— Lucrurile ei. O comodă, un fotoliu, niște cutii cu haine, veselă…
— Mâine nu vine aici.
— I-am spus deja că poate.
— Atunci o suni și îi spui că nu poate.
Andrei o privi ca și cum abia acum îi auzea cu adevărat cuvintele.
— Vorbești serios?
— Cât se poate de serios.
Telefonul din mâna lui începu să vibreze.
Pe ecran apărea: „Mama”.
Amândoi se uitară la apel.
Înainte ca Andrei să răspundă, Daniela întinse mâna.
— Dă-mi telefonul.
— Pentru ce?
— Pentru că se discută despre apartamentul meu.
Ezită câteva secunde, apoi i-l întinse.
— Bună seara, doamnă Doina, — spuse Daniela calm.
Vocea energică a soacrei se auzi imediat.
— Daniela, bună! Tocmai pe Andrei îl căutam. Eu și Mihai am făcut socotelile: mobila mare o lăsăm deocamdată într-un garaj al unui prieten de-al lui, iar la voi aduc doar strictul necesar. Să nu-ți faci griji, n-am nevoie de cine știe ce spațiu. Doar de un colțișor, un dulăpior și, dacă se poate, de o cameră cu fereastra spre curte. Cu traficul de pe bulevard nu pot dormi.
Daniela se uită la soț.
Andrei pălise și se așezase încet pe scaun.
— Doamnă Doina, îmi spuneți că intenționați să vă mutați în apartamentul meu?
Vocea femeii deveni imediat mai rece.
— Of, Daniela, numai nu începe și tu. Crezi că de bine ce-mi este vin la voi? Mi-am vândut casa, mi-am ajutat băiatul. La vârsta mea vrei să mă plimb pe la străini?
— Nu. Dar înainte să vindeți apartamentul trebuia să hotărâți unde veți locui după aceea.
— Păi am hotărât.
— Fără mine.
La capătul celălalt se lăsă tăcerea.
Apoi Doina vorbi rar:
— Daniela, tu ești soția fiului meu.
— Da.
— Atunci ar trebui să înțelegi că mama lui nu este o străină.
— Înțeleg foarte bine.
— Și atunci care e problema?
— Problema este că apartamentul îmi aparține. Iar cineva se poate muta aici numai cu acordul meu.
Bucătăria deveni atât de liniștită, încât se auzi clar ticăitul ceasului din hol.
— Andrei este lângă tine? — întrebă soacra sec.
— Este.
— Dă-mi-l.
— Nu. Acum discutăm noi două.
— Așa, deci.
— Exact.
Doina scoase un râs scurt.
— Știam eu că o să-ți arăți caracterul. I-am spus și lui Mihai că tu ești mai… dificilă.
— Atunci e bine că știați dinainte. Tocmai de aceea e și mai ciudat că ați decis să vă mutați la mine fără invitație.
Din nou, liniște.
Se auzea doar respirația apăsată a femeii.
— Mâine vin oricum, — spuse Doina în cele din urmă. — Discutăm la fața locului.
— Nu veniți.
— Este casa fiului meu.
Daniela îl privi pe Andrei. El îi întâlni ochii, dar aproape imediat își coborî privirea.
— Nu, doamnă Doina. Este apartamentul meu. Andrei locuiește aici fiindcă este soțul meu, nu pentru că ar fi proprietar.
— Adică vrei să arunci mama soțului tău în stradă?
— Nu. Vă propun să mergeți la fiul pentru care v-ați vândut locuința.
Soacra trase brusc aer în piept.
— Pe Mihai nu pot să-l încurc acum. Începe o viață nouă.
— Iar în viața mea considerați că se poate depozita fără probleme tot ce rezultă din deciziile dumneavoastră?
Andrei tresări.
— Dana…
Ea ridică palma fără să-și ia ochii de la telefon.
— Doamnă Doina, mâine voi fi acasă. Dar lucrurile dumneavoastră nu vor intra aici. Dacă vreți să vorbim liniștit, puteți veni singură, fără cutii, fără oameni care să care mobila și fără Mihai. Dacă veniți cu bagaje, nu vă deschid.
— Mai vedem noi, — răspunse femeia printre dinți și închise.
Daniela așeză telefonul în fața lui Andrei.
— Acum discutăm noi.
El își frecă obosit fața.
— Puteai să-i spui mai delicat.
— Tu puteai să mă întrebi înainte.
— Credeam că o să înțelegi.
— Nu, Andrei. Tu ai crezut că o să-mi fie jenă să refuz.
El tăcu mult.
Iar tăcerea aceea spunea adevărul mai bine decât orice explicație.
A doua zi, Doina veni.
Daniela o văzu pe fereastră. Soacra coborî prima dintr-un taxi. Purta un palton închis la culoare, iar pe umăr avea o geantă îndesată până la refuz. După ea apăru Mihai, care deschise portbagajul și începu să scoată cutii mari.
Daniela închise fereastra, merse în hol și răsuci cheia în broască.
Andrei stătea lângă ușă.
— Poate n-ar trebui să înrăutățim lucrurile chiar de la început.
— Ba da.
— E mama mea acolo.
— Mama ta, fratele tău și cutiile pe care ieri am spus clar că nu le vreau în casă.
Soneria răsună lung și insistent.
Andrei făcu un pas spre ușă, dar Daniela îl opri.
— Deschid eu.
Trase ușa numai cât îi permitea lanțul de siguranță.
Pe palier erau trei oameni: Doina, Mihai și șoferul taxiului. La picioarele șoferului se aflau două sacoșe uriașe, în carouri.
— Bună dimineața, — spuse Daniela. — Ieri v-am rugat să veniți fără lucruri.
Mihai pufni.
— Și acum ce facem? Le ducem înapoi?
— Da.
Doina se apropie de ușă.
— Daniela, deschide ușa cum trebuie. Nu mai face teatru în fața oamenilor.
— Teatrul a început în clipa în care v-ați vândut locuința și ați desemnat-o pe a mea drept soluție de rezervă fără să mă întrebați.