— Daniela, mama și-a vândut apartamentul ca să-l ajute pe Mihai. Pentru o vreme va trebui să stea la noi, — îi spuse Andrei soției pe un ton atât de firesc, încât ai fi zis că o anunță doar că mută farfuriile dintr-un dulap în altul.
Daniela își scoase încet ochelarii, îi așeză lângă agenda deschisă și îl privi atent.
— Mai spune o dată.
— Mama și-a vândut apartamentul. Mihai avea nevoie de bani pentru o locuință, iar ea a vrut să-l ajute. Așa că, temporar, o să stea aici.
— Aici unde, mai exact?
Andrei clipi nedumerit.
— La noi, normal.
— În apartamentul meu?
Sprâncenele lui se încruntară imediat, de parcă tocmai acea precizare i se părea complet inutilă.
— Dana, nu începe. E mama mea. Nu e un străin.
Daniela împinse agenda puțin mai departe. Pixul de lângă ea se rostogoli spre marginea mesei, însă femeia îl opri cu un deget și își ridică din nou privirea spre soț.
— Nu încep nimic. Încerc doar să înțeleg cum s-a ajuns ca o decizie despre apartamentul meu să fie luată fără ca eu să fiu întrebată.
Andrei rămăsese în mijlocul bucătăriei, într-un tricou de casă, cu telefonul în mână și cu expresia omului convins că interlocutorul încă nu a înțeles cât de simplă este situația. Probabil se așteptase la un „bine”. În cel mai rău caz, la un oftat și la o observație că pentru doamna Doina se va găsi, desigur, un loc.
Dar Daniela nu spuse nimic.
Cu cât tăcerea se prelungea, cu atât siguranța de pe chipul lui Andrei se topea. Își trecu palma peste ceafă, privi spre fereastră, apoi spre frigider, de parcă răspunsul potrivit s-ar fi putut ascunde undeva între magnetul adus din Brașov și lista de cumpărături prinsă cu o clemă.
— Și unde vrei să se ducă? — întrebă el în cele din urmă.
— La Mihai.
— Mihai abia urmează să-și cumpere apartamentul.
— Cu banii mamei voastre.
— Și?
— Și omul pentru care mama voastră a rămas fără locuință ar fi trebuit să se gândească înainte unde va sta ea după vânzare.
Andrei expiră zgomotos.
— Vorbești de parcă mama ar fi o persoană complet străină de noi.
— Eu vorbesc de parcă nimeni nu și-a amintit că ar trebui să mă întrebe și pe mine.
Își băgă telefonul în buzunar, dar îl scoase aproape imediat, neștiind ce să facă cu mâinile.
— Mama deja își strânge lucrurile.
— Foarte bine. Atunci Mihai poate să-i pregătească un loc.
— Apartamentul lui va avea o singură cameră.
— Atunci trebuia să cumpere unul cu două camere.
— Daniela!
Ea ridică palma.
— Nu ridica vocea. Te aud foarte bine.
Andrei veni la masă și se așeză în fața ei. Pe chip i se instalase expresia aceea cunoscută cu care obișnuia să explice lucruri „evidente”, convins că Daniela se încăpățânează doar de dragul de a se împotrivi.
— Încearcă să înțelegi. Mama a vrut să-l ajute pe Mihai. De ani întregi nu reușește să se pună pe picioare. A stat prin chirii, a schimbat camere, s-a mutat de nu știu câte ori. E fiul ei. Normal că îi e milă de el.
— Dar de fiul cel mare nu îi e milă?
— Eu ce legătură am?
— Legătura este că urmările hotărârii ei cad acum pe familia ta. Mai precis, pe apartamentul meu.
Andrei deschise gura, însă replica nu veni imediat.
Apartamentul chiar îi aparținea Danielei. Nu lor doi, nu unei entități abstracte numite „familie” și nici lui Andrei pe jumătate pentru că locuise acolo după nuntă. Locuința îi fusese lăsată moștenire de mătușa ei, Elena Marinescu. După moartea femeii, Daniela așteptase termenul legal, mersese la notar, strânsese actele, rezolvase succesiunea și apoi se ocupase singură de renovare.
Andrei o ajutase atunci să scoată un șifonier vechi și să monteze câteva rafturi. În toate actele, singurul proprietar era Daniela.
Știa asta foarte bine.
La începutul căsniciei chiar spusese, ușurat:
— Ce bine că ai locuința ta. Măcar nu o să alergăm dintr-o chirie în alta.
Pe atunci, vorbele acelea sunaseră a recunoștință. Acum, faptul că Daniela deținea un apartament devenise, dintr-odată, un argument convenabil pentru a caza acolo orice rudă care rămânea fără un loc unde să stea.
— Mama nu vine pentru mult timp, — continuă Andrei, de data aceasta mai blând. — Doar până când Mihai se pune complet pe picioare.
— Și cât înseamnă „nu pentru mult timp”?
— Nu știu. Două luni, poate.
— Și dacă după două luni Mihai spune că nu are suficient spațiu?
— De ce ar spune asta?
Daniela zâmbi doar din privire.
— Pentru că planul vostru este deja construit exact în felul ăsta. Mihai primește apartamentul. Mama voastră vine aici. Iar tu mă informezi ca și cum mi-ai citi orarul autobuzelor. În tot planul acesta eu nu apar ca proprietara casei, ci ca omul care trebuie să se dea puțin mai încolo și să tacă.
Andrei se ridică brusc.
— Nu mai spune așa. Nimeni nu te dă la o parte.
— Ba deja m-ați dat. Doar că eu încă stau pe același scaun.
El traversă bucătăria, se opri la chiuvetă, deschise robinetul și îl închise imediat. Daniela îl urmări în tăcere. Mișcările lui fără rost nu o mai tulburau.
Înăuntrul ei totul devenise, dimpotrivă, foarte limpede.
Nu era nici derutată, nici rănită în sensul obișnuit al cuvântului.